Doua biciclete…
Imi aduc aminte de zilele copilariei…aveam 9 ani si am primit in dar,
de ziua, mea, o bicicleta rosie. Aveam sentimente diferite vis-a-vis de
acel cadou…pe de o parte eram exaltata ca primisem in dar asa ceva…pe
de alta parte, eram ingrozita: habar nu aveam sa merg cu bicicleta. Aveam
insa sa cunosc o mare dragoste la acea varsta si anume pedalatul…oh,
Doamne…a fost atat de greu…de la juliturile in genunchi, pana la
cazaturile in tufisurile din fata blocului si la hohotele de ras ale
copiilor de pe strada. Insa eforturile au meritat pe deplin…ceea ce avea
sa urmeze mi-a ramas si-mi va ramane intiparit in minte pentru toata
viata. Nu voi puta uita ca, cel care ma invatase sa merg pe bicicleta,
cel care avusese atata rabdare cu mine, cel care ma sustinea de subtiori
cu o mana si cu cealalta incerca sa stabileasca un echilibru, cel care
ma ridica atunci cand cadeam si cel care imi stergea de pe obraz
lacrimile atunci cand copiii hohoteau, mi-a aratat adevarata dragoste
pentru o plimbare cu bicicleta. Tatal meu (caci despre el este vorba) a
reusit sa ma faca sa-mi infrunt toate temerile si sa trec peste toate
obstacolele…peste toate durerile si supararile si mai presus de asta, sa
ma faca sa-mi doresc ca, in fiecare dupa amiaza, sa ne plimbam in doi.
Traiam pentru acele dupa amiezi…traiam cu gandul ca acele clipe fericite
se apropie…ma trezeam in fiecare dimineata cu gandul la dupa amiaza
acelei zile…respiram in aer dragostea pentru plimbarile cu bicicleta,
alaturi de tatal meu. Eram atat de fericiti…doi oameni…un tata si o
fiica…doua suflete pereche…doua biciclete. in fata ochilor mi se perinda
acum toate apusurile de soare pe care le sorbeam din priviri…toate
ploile de primavara care miroseau atat de frumos…a reavan si a flori de
culoarea liliacului…toate frunzele aurii care imi ramaneau agatate in
par in serile de toamna mirosind a fum…
Aud si astazi glasul tatalui meu…vocea care stia sa ma dojeneasca atunci
cand greseam si sa ma aline atunci cand imi era greu. Cine-si imagina
ca un obiect, neinsufletit la prima vedere, o bicicleta, un obiect fara
viata, rece, inert, avea sa insemne atat pentru mine si pentru amintirea
celui pe care-l voi pastra vesnic in suflet? Bicicleta aceea rosie, cu
nume de cal maiastru s-a dovedit a avea suflet, a emana caldura si
bucurie si a intipari pe veci niste amintiri ale unui suflet de copil
devenit intre timp matur. Cine-si putea inchipui ca, acea bicicleta
rosie ar putea pastra, peste timp, cuvinte nespuse, priviri cu inteles,
gesturi parintesti, zambete si lacrimi de copil?
Zilele trecute mi-am luat o bicicleta. E mai mare decat cea pe care o aveam in copilarie, iar culoarea este visinie, semn ca rosul din sufletul meu s-a mai estompat. De ce mi-am luat bicicleta? In fata lumii am spus ca din dorinta de a fce miscare. Insa, motivul este altul. Poate…pentru ca, in inima mea ramasa de copil, inca sper ca, odata cu
ea, cel care m-a invatat sa iubesc plimbarile si sa ma bucur de viata,
de apusuri, de anotimpuri, cel care m-a invatat sa rad atunci cand din
ochi siroiau lacrimi, cel care m-a invatat sa iubesc chiar si ceea ce
doare, se va intoarce…
P. S. Articolul este adaptat dupa un articol de-al meu cu care am participat la un concurs.
duminică, 19 mai 2013
miercuri, 15 mai 2013
Profesoara de briose
A fost o data ca niciodata, intr-un vest de tara, o fata cu par aramiu de toamna si suflet de primavara. Si pentru ca acasta fata avea un talent neobisnuit in ale bucatariei, bunatatea sufletului ei a indemnat-o sa le invete si pe alte fete, din alte colturi de tara, tot cu suflet de primavara, sa gateasca.
A stat si s-a gandit si a masurat de trei ori pana a taia si a hotarat ca, pentru inceput, fetele sa invete a face briose. Dar va ganditi ca asta era de ajuns? Nicidecum! Pentru ca la marinimia sufletului ei, fata cu suflet de primavara a hotarat sa le impartaseasca invatacelelor si retele pas cu pas ale acestor gogoloaie mici si pufoase umplute divers si ornate dupa pofta inimii. Si pentru ca briosele nu erau de ajuns, fata noastra a decis ca, pe langa briose, sa impartaseasca cu celelalte fete si secretele mestesugului fauririi cupcake-urilor si ale muffins-urilor. Da, stiu, suna a limba straina, dar trebuiau sa poarte si ele o denumire, nu? :) Si pentru ca asta nu este totul, fata din poveste a hotarat ca cea mai destoinica ucenica va primi in dar o tava in care isi va putea plamadi pe viitor gogoloaie mici si pufoase.
Toate acestea au fost cladite cu slove la un concurs organizat aici Prepara briose si castiga o tava pentru ele la care ucenica din mine a dorit sa intre.
Ei da, dar treaba cea grea abia acum vine. In primul rand pentru ca trebuie sa alegi din multitudinea de retete pe care pe care vrei s-o prepari iar, in al doilea rand, pentru ca chiar trebuia sa treci la treaba.
Tinand seama de faptul ca inclin balanta spre bunataturile sarate in defavoarea celor dulci, am gasit de cuviinta ca maslinele si cascavalul imi vor ostoi pofta de ceva bun si sarat, cu toate ca la momentul respetiv eram in a treia zi a unei diete.
Prin urmare, am ales sa prepar Briose cu masline.
Asadar, m-am inarmat cu igredientele de baza:
- 100 g masline negre,
- 200 ml ulei de masline,
- 250 ml iaurt,
- 500 g faina,
- 3 oua,
- 50 g cascaval,
- 1 plic praf de copt,
- sare, piper alb
si la ceas de seara, am purces pe drumul necunoscut al fauririi brioselor cu masline. Cine-si imagineaza ca am pus la intamplare ingredintele pe masa, se inseala! Ouale erau din cele mai bune, autentice de tara, iaurtul ales cu grija si dramaluit cu masura speciala, uleiul de masline dintre cele mai bune, faina cantarita cu grija fara nicio abatere in plus sau in minus, cascavalul din cel mai falos, iar maslinele...dintre cele mai negre si mai gustoase.
Intr-un caston am pus cele trei oua si mi-am concentrat toata energia asupra lor, amestecandu-le energic, cu sufletul la gura, asteptand ca volumul acestora sa se dubleze. Dupa ce am trecut de acest pas, am adaugat uleiul, iaurtul, cascavalul dat pe razatoarea mica, sarea si piperul alb. La capitolul sare am avut ceva de discutat cu printul din dotare care sustinea sus si tare ca o lingura de sare la 500 g faina este mult. Castigatoarea am fost insa eu, pentru ca daca fata cu suflet de primavara scrisese ca asa trebuie, apoi insemna ca lucrurile stateau chiar in felul acesta.
Am trecut apoi la adaugarea fainii si a prafului de copt, cernute cu grija pe o hartie alba pe care am format o movila ninsa.
Abia la final a venit randul maslinelor pe care le-am adaugat in aluatul ce le astepta si grijuliu. Am amestecat cu lingura toata aceasta adunare de lume buna si mi-am privit opera pe jumatate terminata.
Hm! Acum e acum! Ori vor iesi niste pietroaie, ori ma voi uimi pe mine insami.
Am luat asadar tava de briose a mamei, pe care cu greu am capatat-o (nu din cauza ca mama ar ezita sa-mi imprumute tava de briose, pentru mama mi-ar da chiar si viata ei, ci pentru ca trebuia sa ajung la ea), acesta fiind si motivul intarzierii mele la inscrierea in concurs si am trecut la asezarea aluatului in gaoace, presarand pe deasupra cateva feliute de masline pe care le pastrasem cu inteligenta la inceput :), dar doar pentru ca fata din poveste nu uitase sa spuna si asta.
Am asezat tava de briose cu aluatul puhab in ea, in cuptorul incalzit in prealabil, unde le-am tinut 40 de minute, cu o bataie de 2-3 minute in plus, pentru ca mie-mi plac bunatatile crocante si se pare ca al meu cuptor nu prididise sa termine de colorat briosele.
Nu va imaginati ca in tot timpul asta am avut astampar! Periodic, am spionat tava cu briose, prin aprinderea beculetului din cuptor. Lucrurile pareau a merge pe fagasul cel bun, asa ca sufletul incepuse sa-mi vina la loc.
In cele din urma, la ceasul la care oamenii normali dorm iar nebunii fac briose (asta nu face parte din poveste :) briosele mele au iesit din cuptor generoase, pufoase, rumene, cu machiajul perfect, numai bune de mers la o gala festiva.
Am impartit o briosa cu printul din dotare, apoi am mers la culcare, unul dintre noi cu sufletul cat o mie de inimi, celalalt cu ochii cat cepele si inca necrezand ca pot exista si minuni.
Astazi am facut o derogare de la dieta si am servit o briosa alaturi de un pahar cu iaurt, iar jumatatea mea, alaturi de o cafea (poza cu cafeaua se pare ca nu vrea sa se infatiseze).
Prin urmare, datorita entuziasmului tau in bucatarie, a prieteniaeie cu care imparti cu noi secretele retetelor si in marinimia unui suflet pe care in ziua de astazi rar il mai intalnesti, te declar, fata cu parul de toamna si suflet de primavara: PROFESOARA DE BRIOSE. Acum si pentru totdeauna, astazi mai mult decat ieri si maine mai mult decat azi!
Si pentru ca toate povestile cu fete frumoase se termina frumos si poarta un nume, trebuie sa inchei si eu in acest ton si mai spun doar atat: Liana Toma, te iubesc!
A stat si s-a gandit si a masurat de trei ori pana a taia si a hotarat ca, pentru inceput, fetele sa invete a face briose. Dar va ganditi ca asta era de ajuns? Nicidecum! Pentru ca la marinimia sufletului ei, fata cu suflet de primavara a hotarat sa le impartaseasca invatacelelor si retele pas cu pas ale acestor gogoloaie mici si pufoase umplute divers si ornate dupa pofta inimii. Si pentru ca briosele nu erau de ajuns, fata noastra a decis ca, pe langa briose, sa impartaseasca cu celelalte fete si secretele mestesugului fauririi cupcake-urilor si ale muffins-urilor. Da, stiu, suna a limba straina, dar trebuiau sa poarte si ele o denumire, nu? :) Si pentru ca asta nu este totul, fata din poveste a hotarat ca cea mai destoinica ucenica va primi in dar o tava in care isi va putea plamadi pe viitor gogoloaie mici si pufoase.
Toate acestea au fost cladite cu slove la un concurs organizat aici Prepara briose si castiga o tava pentru ele la care ucenica din mine a dorit sa intre.
Ei da, dar treaba cea grea abia acum vine. In primul rand pentru ca trebuie sa alegi din multitudinea de retete pe care pe care vrei s-o prepari iar, in al doilea rand, pentru ca chiar trebuia sa treci la treaba.
Tinand seama de faptul ca inclin balanta spre bunataturile sarate in defavoarea celor dulci, am gasit de cuviinta ca maslinele si cascavalul imi vor ostoi pofta de ceva bun si sarat, cu toate ca la momentul respetiv eram in a treia zi a unei diete.
Prin urmare, am ales sa prepar Briose cu masline.
Asadar, m-am inarmat cu igredientele de baza:
- 100 g masline negre,
- 200 ml ulei de masline,
- 250 ml iaurt,
- 500 g faina,
- 3 oua,
- 50 g cascaval,
- 1 plic praf de copt,
- sare, piper alb
si la ceas de seara, am purces pe drumul necunoscut al fauririi brioselor cu masline. Cine-si imagineaza ca am pus la intamplare ingredintele pe masa, se inseala! Ouale erau din cele mai bune, autentice de tara, iaurtul ales cu grija si dramaluit cu masura speciala, uleiul de masline dintre cele mai bune, faina cantarita cu grija fara nicio abatere in plus sau in minus, cascavalul din cel mai falos, iar maslinele...dintre cele mai negre si mai gustoase.
Intr-un caston am pus cele trei oua si mi-am concentrat toata energia asupra lor, amestecandu-le energic, cu sufletul la gura, asteptand ca volumul acestora sa se dubleze. Dupa ce am trecut de acest pas, am adaugat uleiul, iaurtul, cascavalul dat pe razatoarea mica, sarea si piperul alb. La capitolul sare am avut ceva de discutat cu printul din dotare care sustinea sus si tare ca o lingura de sare la 500 g faina este mult. Castigatoarea am fost insa eu, pentru ca daca fata cu suflet de primavara scrisese ca asa trebuie, apoi insemna ca lucrurile stateau chiar in felul acesta.
Am trecut apoi la adaugarea fainii si a prafului de copt, cernute cu grija pe o hartie alba pe care am format o movila ninsa.
Abia la final a venit randul maslinelor pe care le-am adaugat in aluatul ce le astepta si grijuliu. Am amestecat cu lingura toata aceasta adunare de lume buna si mi-am privit opera pe jumatate terminata.
Hm! Acum e acum! Ori vor iesi niste pietroaie, ori ma voi uimi pe mine insami.
Am luat asadar tava de briose a mamei, pe care cu greu am capatat-o (nu din cauza ca mama ar ezita sa-mi imprumute tava de briose, pentru mama mi-ar da chiar si viata ei, ci pentru ca trebuia sa ajung la ea), acesta fiind si motivul intarzierii mele la inscrierea in concurs si am trecut la asezarea aluatului in gaoace, presarand pe deasupra cateva feliute de masline pe care le pastrasem cu inteligenta la inceput :), dar doar pentru ca fata din poveste nu uitase sa spuna si asta.
Am asezat tava de briose cu aluatul puhab in ea, in cuptorul incalzit in prealabil, unde le-am tinut 40 de minute, cu o bataie de 2-3 minute in plus, pentru ca mie-mi plac bunatatile crocante si se pare ca al meu cuptor nu prididise sa termine de colorat briosele.
Nu va imaginati ca in tot timpul asta am avut astampar! Periodic, am spionat tava cu briose, prin aprinderea beculetului din cuptor. Lucrurile pareau a merge pe fagasul cel bun, asa ca sufletul incepuse sa-mi vina la loc.
In cele din urma, la ceasul la care oamenii normali dorm iar nebunii fac briose (asta nu face parte din poveste :) briosele mele au iesit din cuptor generoase, pufoase, rumene, cu machiajul perfect, numai bune de mers la o gala festiva.
Am impartit o briosa cu printul din dotare, apoi am mers la culcare, unul dintre noi cu sufletul cat o mie de inimi, celalalt cu ochii cat cepele si inca necrezand ca pot exista si minuni.
Astazi am facut o derogare de la dieta si am servit o briosa alaturi de un pahar cu iaurt, iar jumatatea mea, alaturi de o cafea (poza cu cafeaua se pare ca nu vrea sa se infatiseze).
Prin urmare, datorita entuziasmului tau in bucatarie, a prieteniaeie cu care imparti cu noi secretele retetelor si in marinimia unui suflet pe care in ziua de astazi rar il mai intalnesti, te declar, fata cu parul de toamna si suflet de primavara: PROFESOARA DE BRIOSE. Acum si pentru totdeauna, astazi mai mult decat ieri si maine mai mult decat azi!
Si pentru ca toate povestile cu fete frumoase se termina frumos si poarta un nume, trebuie sa inchei si eu in acest ton si mai spun doar atat: Liana Toma, te iubesc!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)