Doua biciclete…
Imi aduc aminte de zilele copilariei…aveam 9 ani si am primit in dar,
de ziua, mea, o bicicleta rosie. Aveam sentimente diferite vis-a-vis de
acel cadou…pe de o parte eram exaltata ca primisem in dar asa ceva…pe
de alta parte, eram ingrozita: habar nu aveam sa merg cu bicicleta. Aveam
insa sa cunosc o mare dragoste la acea varsta si anume pedalatul…oh,
Doamne…a fost atat de greu…de la juliturile in genunchi, pana la
cazaturile in tufisurile din fata blocului si la hohotele de ras ale
copiilor de pe strada. Insa eforturile au meritat pe deplin…ceea ce avea
sa urmeze mi-a ramas si-mi va ramane intiparit in minte pentru toata
viata. Nu voi puta uita ca, cel care ma invatase sa merg pe bicicleta,
cel care avusese atata rabdare cu mine, cel care ma sustinea de subtiori
cu o mana si cu cealalta incerca sa stabileasca un echilibru, cel care
ma ridica atunci cand cadeam si cel care imi stergea de pe obraz
lacrimile atunci cand copiii hohoteau, mi-a aratat adevarata dragoste
pentru o plimbare cu bicicleta. Tatal meu (caci despre el este vorba) a
reusit sa ma faca sa-mi infrunt toate temerile si sa trec peste toate
obstacolele…peste toate durerile si supararile si mai presus de asta, sa
ma faca sa-mi doresc ca, in fiecare dupa amiaza, sa ne plimbam in doi.
Traiam pentru acele dupa amiezi…traiam cu gandul ca acele clipe fericite
se apropie…ma trezeam in fiecare dimineata cu gandul la dupa amiaza
acelei zile…respiram in aer dragostea pentru plimbarile cu bicicleta,
alaturi de tatal meu. Eram atat de fericiti…doi oameni…un tata si o
fiica…doua suflete pereche…doua biciclete. in fata ochilor mi se perinda
acum toate apusurile de soare pe care le sorbeam din priviri…toate
ploile de primavara care miroseau atat de frumos…a reavan si a flori de
culoarea liliacului…toate frunzele aurii care imi ramaneau agatate in
par in serile de toamna mirosind a fum…
Aud si astazi glasul tatalui meu…vocea care stia sa ma dojeneasca atunci
cand greseam si sa ma aline atunci cand imi era greu. Cine-si imagina
ca un obiect, neinsufletit la prima vedere, o bicicleta, un obiect fara
viata, rece, inert, avea sa insemne atat pentru mine si pentru amintirea
celui pe care-l voi pastra vesnic in suflet? Bicicleta aceea rosie, cu
nume de cal maiastru s-a dovedit a avea suflet, a emana caldura si
bucurie si a intipari pe veci niste amintiri ale unui suflet de copil
devenit intre timp matur. Cine-si putea inchipui ca, acea bicicleta
rosie ar putea pastra, peste timp, cuvinte nespuse, priviri cu inteles,
gesturi parintesti, zambete si lacrimi de copil?
Zilele trecute mi-am luat o bicicleta. E mai mare decat cea pe care o aveam in copilarie, iar culoarea este visinie, semn ca rosul din sufletul meu s-a mai estompat. De ce mi-am luat bicicleta? In fata lumii am spus ca din dorinta de a fce miscare. Insa, motivul este altul. Poate…pentru ca, in inima mea ramasa de copil, inca sper ca, odata cu
ea, cel care m-a invatat sa iubesc plimbarile si sa ma bucur de viata,
de apusuri, de anotimpuri, cel care m-a invatat sa rad atunci cand din
ochi siroiau lacrimi, cel care m-a invatat sa iubesc chiar si ceea ce
doare, se va intoarce…
P. S. Articolul este adaptat dupa un articol de-al meu cu care am participat la un concurs.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu