Te provoc la miscare...nu la munte, ci la mare!

Cine ar da jumătate de ora de somn pe jumatate de ora de alergare? Dar cine ar da cele zece minute de toropeala dulce după masa de la amiaza pe 10 minute de pedalat? Și mai ales, cine ar da un sfert de ora de butonat telecomanda pe un sfert de ora de balaceala la strand? Ah, văd câteva mâini ridicate...din păcate prea puține...majoritatea ați lăsat deja privirile în jos. Da, știu, cunosc senzația, sentimentele de vinovăție atunci când îți propui să faci mișcare și nu prea-ti iese și culpabilitatea deplorabila atunci când te culci ghiftuit fără sa fi făcut cele câteva minute de mișcare pe care ți le-ai promis atunci când te infruptai strasnic din desertul pe care oricum nu trebuia să-l mănânci la ora târzie de vara. Dar cine sa te certe? Cine sa te tragă la raspundere? În fata cui sa te simți vinovat ca nu faci mișcare?

IN FATA TA! Tu ești singurul în fata caruia ar trebui să-ți pleci ochii și să-ți fie jenă să mai ridici privirea. Ani de zile am evitat să mă întâlnesc cu mine în oglinda. Și nu numaqi în oglinda. Evitam sa fac poze în vacanțe. Subconstientul meu știa de ce fac asta, dar refuzam s-o recunsc, pentru ca gustul sarmalelor și aroma painii calde erau mult mai puternice decât voința mea. Minunea clipelor petrecute la masa acasă sau la restaurant aveau un efect de sedare asupra creierului meu care refuza sa vadă și sa simtă realitatea cruda. Poposeam în fata oglinzii atât cât să mă machiez și să-mi aranjez parul. Pentru restul „nu mai era timp de stat in oglinda”.

Pana intr-o zi in care, din greseala sau nu, mi-am aruncat ochii mai in jos de gat si am ramas muta. In oglinda se ivea o persoana pe care eu nu o cunosteam...asupra careia grasimea isi pusese amprenta atat pe trup, dar si pe inima. La propriu si la figurat, cea din fata mea nu eram eu...sau refuzam sa cred ca pot fi eu aceea. Vedeam o femeie pe care grasimea o facea mai batrana decat varsta pe care o avea, care era garbovita de o cocoasa plina cu grasime si pe care hainele stateau de parca mai aveau putin si se desprindeau din tesatura. Cand ajunsesem sa arat asa|? Cand dadusem frau liber kilogramelor sa-mi subjuge viata? Cand m-am lasat prada slabiciunilor culinare? Cand am perdut atatia ani din viata fara sa-mi dau seama ca poate aceasta este singura data sa traiesc?

Cu ochii plini de umire si de regrete, am ales sa fug spre cantar, nu inainte de a-i arunca o ultima privire femeii triste din oglinda. Intalnirea cu sticlosul avea sa-mi strice defititiv ziua. Acul imi imidca binisor peste suta de kilograme si acestea au fost momentele in care am decis ca e vremea schimbarii.

N-a fost usor, dar imposibilul a a devenit o tinta pe care am atins-o. In afara unui regim alimentar echilibrat, am inceput sa fac miscare. Ce puteam alege dintre toate sporturile avanad in v ederea greutatea impovaratoare? Am oscilat intre mai multe si am ales: mersul pe bicicleta. La inceput a fost greu, pana mi-am adus aminte cum trebuie sa-mi tin echilibtrul, pana am invatat sa iau curbele...pana m-am obisnut sa ignor cuvintele ce-mi fluturau pe lang urechi si care-mi spuneau ca bicicleta geme sub mine sau ca pur si simplu nu se vede de sub mine.

Mergeam in fiecare zi si inlocuiam minutele de somnolenta de dupa masa cu cateva minute de pedalat. Cu fiecare zi ce trecea, maream timpul parcurs si placerea mersului in aer liber era direct proportionala cu asta. Imi imaginam ca sunt singura si ca nimeni nu se uita la mine cum transpir in timp ce dadeam energic din pedale. Imaginea femeii din oglinda era cu mult mai puternica decat cuvintele pline de sadism ale unor indivizi ce se credeau a fi oameni.

Cine a spus ca nu poti slabi a gresit amarnic. Dar cine crede ca poti slabi fara sport se inseala si mai tare. Pedalatul a devenit pentru mine o placere si o necesitate. Intre timp mi-am cumparat si o bicicleta de camera pe care o folosesc iarna. Pedalez, ma uit pe geam si-mi imaginez ca sunt afara. Dar nu numai iarna o folosesc pe prietena mea din casa, ci si acum, vara, atunci cand timpul petrecut la serviciu nu-mi ofera posibilitatea de a pedala in natura la ora tarzie la care ajung acasa. In plus, bicicleta de camera imi ofera posibilitatea de a vedea cati km parcurg, timpul petrecut cu ea si caloriile consumate. 

 Bicicleta a devenit una dintre cele mai bune prietene ale mele si cea cu ajutorul careia am reusit sa schimb imaginea femeii din oglinda. Acum, cea pe care o vad este alta. Are alt tonus, grasimea de pe fata s-a dus odata cu anii in plus pe care-i arata, iar hainele se aseaza altfel pe trupul pe care multi nu-si imaginau ca-l va putea avea vreodata.

Daca si tu te-ai confruntat vreodata cu kilogramele in plus sau te confrunti inca sau dimpotriva nu te confrunti cu asa ceva, ci chiar esti o fire atletica si esti pe litoralul romanesc, te invit si te provoc sa iei parte la cea mai mare ora de sport la mare. Aceast eveniment va avea loc in Mamaia, in Piateta Perla si va incepe la ora 9,00 in data de 01 august 2015. Vei putea alege, dupa preferinte intre: Kangoo Jumps, Zumba, Steel Programs, Rebound AAS, Functional Training, Khaui Bo, Aerobik, Fotbal, Biciclete stationare Zona Boot Camp si nu doar atat. 

Programul ar fi cam urmatorul:

10:00- 10:45 TRX Suspension Training
11:00 – 11:45 TRX Fusion (Suspension Training and Rip Training)
12:00 - 12:45 Do It More Intense (High Intensity Interval Training)
13:00- 13:45 TRX Flow (Mind&Body)

16:00- 16:30 TRX Suspension Training Express
16:45 – 17:45 FUNCTIONAL FITNESS
18:30 – 19:15 TRX Fusion (Suspension Training and Rip Training)

Intrarea este gratuita, iar tie nu-ti ramane decat sa te echipezi corespunzator.

Si pentru ca oricine sau orice lucru care respecta are si o pagina de Facebook, Miscarea face bine are si ea asa ceva.  

calatoriaperfecta.ro al cincilea articol

Al cincilea articol publicat pe www.calatoriaperfecta.ro

Mancarea din Maroc…bogatia Regilor!

Claudia povesteste…

     Și pentru că dacă ajungi într-o țară și nu guști din preparatele tradiționale de acolo e ca și cum nici nu ți-ai fi plimbat pașii prin acele locuri, Marocul îți oferă atâtea arome, încât ai putea lejer să crezi că te-ai plimbat prin mai multe țări deodată.

    Combinațiile de mirodenii, puternic aromatizate cu fructe uscate dulci sau puțin acrișoare, cușcuș-ul omniprezent în toate felurile principale, carnea de miel idolatrizată de marocani și gătită într-un fel în care nimeni nu va mai putea s-o facă vreodată, salatele de legume cu sosuri ale căror rețete le știu doar ei sunt încununate cu incredibilul tajine gătit în vase de lut care se aseamănă cu niște cutii surpriză care vin la masă cu capacul deasupra, lăsându-te să descoperi, asemenea unui copil, ceea ce se află înăuntru.  Nicăieri în lumea asta nu am mâncat atâta șofran, niciodată nu voi mai experimenta în alt loc delicoasele costițe de miel de pe care carnea se desprindea de parcă ar fi fost certată cu oasele, pe niciunde mă voi plimba nu voi mai savura de la prima înghiţitură până la ultima, fiecare bucățică de fruct uscat, ascuns ca o perlă după boabele de cușcuș.

    Mesele principale ale marocanilor încep cu o salată care este așezată pe un platou imens. Fiecare legumă este tăiată atent, în fâșii înguste, pe marginea unui platou rotund uriaș, iar ție nu-ți rămâne decât să le combini în farfurie după bunul plac. Astfel, ai de ales între roșii, castraveți, boabe de porumb, salata verde, varză, măsline, cartofi fierți, morcov pe care le poți combina cu paste sau cu felii de ou fiert, dar acestea din urmă sunt doar opționale. Ideea acestei salate cred că are la rădăcini principiul după care se ghidează francezii atunci când se gândesc la sănătatea și silueta lor și anume acela că pentru o viață sănătoasă mesele trebuie să înceapă cu salate. Nu știu însă dacă marocanii păstrează această tradiție doar prin prisma fostei colonii franceze sau din aceleași principii cu locuitorii Franței.

   Am mâncat în Maroc supă de linte gătită după o rețetă clasică, dar al cărei gust te făcea să crezi că au anumite ingrediente pe care le țin secrete. Celebra ciorbă marocană – harira în care lintea, năutul, măslinele și bucățile de carne de vită dansau în pași mărunți și repezi era menită parcă să te facă să nu mănânci doar o portie, ci să ceri iar și iar, devenind dependent/a de această zeamă absolut delicioasă.

    Fiecare masă principală conține neapărat tajine. Acest fel de mâncare este felul tradițional marocan și conține carne de miel, capră sau pește într-o combinație mirobolantă cu legume diverse. Gătit în vasul cu același nume, tajine conține neapărat șofran, nucșoară, scorțișoară, tumeric, coriandru, cuișoare, chimen, mentă, coajă de lămîie și piper. Și cum parcă toate aceste mirodenii nu ar fi fost de ajuns, tajinele este încununat apoteotic de arome de ghimbir și de usturoi. Așezate atent, drămăluite din ochi și din buricele degetelor, toate aceste mirodenii îți încântă gusturile și papilele gustative delicat și nu agresiv, așa cum ai fi tentat să crezi atunci când auzi înșiruirea nesfărșită de mai devreme. Tajinele ți se înfățișează la masă acoperit cu capacul țuguiat al vasului în care a fost gătit, asemenea unei fete care se sfiește să se arate toată la prima înfățișare, lăsându-te să-l descoperi sub forma unui vulcan, acoperit cu legume gătite, sub care găsești cușcuș din abundență, iar în locul lavei descoperi acea carne condimentată și înmiresmată cu toate aromele pământului. Poate nu întâmplător Dumnezeu i-a cadorisit pe marocani cu toate aceste condimente…nimic nu e întâmplător și ar fi fost păcat ca toate aceste minunății să se piardă în preparate mediocre.

  Și de parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, în Maroc am mâncat cel mai bun pui cu alune de pe pământ. Ingredientul secret al acestui fel de mâncare este harissa, un sos extrem de iute care este pus și suplimentar pentru cei care sunt destul de curajoși să-l încerce. Pentru cei mai puțin curajoși, mierea și scorțișoara mai atenuează din iuțeala sosului harissa. Alunele, curmalele și migdalele prăjite, alături de mentă (nelipsită din felurile de mâncare) și scorțișoară fac din pui un adevărat păun al bucătoriei marocane.

   Despre dulciuri se pot spune multe, iar dacă acestea m-au marcat pe mine, o nemâncătoare de dulce, trebuie să știți că au fost cu adevărat impresionante. Chebakia, o combinație dumnezeiască de miere, migdale și susan și-a întipărit gustul în amintirile mele, așa cum gustul biscuiților fekkas în care apa de flori de portocale și feniculul creează mariajul perfect, mi-a rămas adânc înfipt în papilele gustative.

   Am fost surpinsă să văd în unele locuri că mâncarea este adusă în platouri imense purtate pe cap. Era ca și cum omul acela care o purta era, pentru câteva secunde, un rege. Ținuta lor impunătoare, coroana regală cu mâncare marocană și farmecul locurilor în care serveam masa, mi s-au întipărit în minte și în suflet pentru mult timp de-aici încolo. Oamenii locurilor divinizau și apreciau mâncarea ca pe un dar al Divinității, iar purtarea ei pe care, asemenea unei coroane regale era gestul suprem pe care cineva îl poate face în fața hranei aducătoare de viață.

    N-ar fi fost păcat să pângărești asemenea minuni cu furculițe și cuțite? Mărturisesc faptul că, la început timid, apoi din ce în ce mai curajos, am prins bucățile de mâncare între degete. Am simțit moliciunea ingredientelor și textura fibrelor de carne și m-am bucurat de fiecare înghițitură asemenea unui copil care experimentează pentru prima dată în viață un fel de mâncare.

   Ceaiul de mentă, băutura specific marocană sau whisky-ul berber, așa cum le plăcea lor să zică, încununa fiecare masă cu mult succes, înlocuind perfect alocoolul cu care noi suntem obișnuiți. Poate doar bărbații mai oftau pe ascuns uneori, după paharul cu ceai de mentă, pentru ca la finalul unei astfel de mese, erau nevoiți să se dreagă cu ceai.