Prin urmare, am inceput sa mergem
la alti doctori din alte orase, respectiv Bucuresti si Iasi. Toti medicii, fara
nicio exceptie mi-au spus ca mama are nevoie de o artroplastie, respectiv o
operatie prin care i se implanteaza o proteza de genunchi. Speriata de sistemul
de stat romanesc, am inceput sa trimit mail-uri la toate clinicile pe care
le-am gasit pe internet, pentru a ma interesa de toate detaliile pe care le
presupune o astfel de interventie. Am primit raspunsuri de la unele clinici,
iar de la altele nu. Dumnezeu a vrut ca, din toate raspunsurile pe care le-am
primit, unul sa ma atraga intr-un fel anume. Nu stiu de ce, dar medicul care-mi
scrisese avea un stil anume, acela prin care medicul stie sa-si apropie
pacientul. Ma scuzati domnilor doctori, dar multora dintre dumneavoastra le
lipseste asa ceva. In paranteza fie spus, nu cu mult timp inainte, am avut o
experienta traumatizanta la un spital din Iasi. Se spune ca la pomul laudat sa
nu te duci cu sacul. Ei bine, exact asa este. Dar aceasta este o alta poveste.
Dupa o suta de intrebari pe care
i le-am adresat acestui medic (uneori ma intreb cum de a avut atata putere sa
reziste la ele) am decis ca e timpul sa ne vedem. Adica mama trebuia consultata
de dumnealui. Plecat, ajuns, asteptat 2 minute. In momentul in care a sosit,
am stiut din prima clipa ca dumnealui este, chiar daca nu-l vazusem niciodata
pana atunci. Calm, cu zambetul pe buze si incredibil de rabdator, a
consultat-o pe mama si verdictul deja asteptat a venit: artroplastie cat mai
curand posibil. Apoi ne-a explicat toate avantajele acestei interventii, dar si
complicatiile care pot aparea. Ei…multe informatii…teama cat casa…frica cat
cuprinde…iata si indecizia mea si a mamei de a se opera cat mai curand. Cred ca
asta ni s-a citit pe fete, pentru ca domnul doctor ne-a dat timp de gandire si
de decizie. Care n-au durat decat cateva zile. Atata timp cat sa-i mai trimit
vreo treizeci de intrebari pe mail, iar dumnealui sa-mi raspunda la fiecare
dintre ele. Uneori aveam senzatia ca aceste lucruri nu sunt reale.
Pe 31 iulie 2013 am plecat la
Bucuresti. Destinatia a fost Spitalul de Urgente Floreasca. Teama de reactia de respingere a bucurestenilor amplifica teama interventiei chirurgicale. Sirenele salvarilor
sunau fara incetare, oamenii buluc, aglomeratie cat cuprinde si iata-ne si pe
noi angrenate in aceasta lume efervescenta. Interventia chirurgicala a avut loc in data de 1
august 2013. La 8,15 atunci cand am ajuns la spital, mama era deja in sala de
operatii. Au fost cele mai lungi 4 ore din viata mea. Aveam senzatia ca usa
salii de operatii nu se va mai deschide niciodata. Minunea s-a intamplat la ora
11,45 iar mama era intr-o stare absolut perfecta. Nu-mi venea sa cred ca nu
avea nici un simptom pe care il au pacientii dupa o anestezie. Dupa nici 24 de
ore, mama a putut sa stea pe picioarele ei, sprijinita pe un cadru. Au urmate
zilele de spitalizare aferente unei astfel de interventii, iar pe 12 august 2013
am ajuns acasa. Mama se simte bine, va incepe recuperarea motorie la un centru
specializat, va merge fara sprijin si nu va mai avea dureri.
La doua zile dupa interventie, am
primit un mesaj. Era un mesaj din partea domnului doctor prin care ne
transmitea inca o data ceea ce trebuia sa facem in continuare. Pai cum asa?
Doctorii nu-si uita pacientii dupa ce acestia se externeaza? Ei bine, se pare
ca doctorii-oameni nu fac asta. Doctorii-oameni au sentimente, au inima si au
creier. Doctorii-oameni nu pun pe primul plan banii si avantajele pe care le
pot obtine ei, ci siguranta si evolutia pacientilor lor. Doctorii-oameni
zambesc sincer si zambetul acela iti da incredere totala in ei. Doctorii-oameni
sunt insa atat de rari, incat uneori am senzatia ca trebuie clonati. Doctorii-oameni
sunt acei medici pe care pacientii ii iubesc ca pe copiii lor. Doctorii-oameni
sunt acei oameni in fata carora ma inclin si catre care pleaca tot respectul
meu.
Si pentru ca si doctorii-oameni
trebuie sa poarte un nume, acestia se numesc domnul doctor Andrei Ioan Bogdan
si domnul conferentiar Gheorghe Popescu.
Le multumesc pe aceasta cale si
doctorilor Gican Vlad, doamnei doctor anestezist Popa, kinetoterapeutului, colectivului de asistente si de
infirmiere ai Sectiei I de Ortopedie de la Spitalul de Urgente Floreasca.
Va multumesc ca existati!