luni, 27 iulie 2015

Te provoc la miscare...nu la munte, ci la mare!

Cine ar da jumătate de ora de somn pe jumatate de ora de alergare? Dar cine ar da cele zece minute de toropeala dulce după masa de la amiaza pe 10 minute de pedalat? Și mai ales, cine ar da un sfert de ora de butonat telecomanda pe un sfert de ora de balaceala la strand? Ah, văd câteva mâini ridicate...din păcate prea puține...majoritatea ați lăsat deja privirile în jos. Da, știu, cunosc senzația, sentimentele de vinovăție atunci când îți propui să faci mișcare și nu prea-ti iese și culpabilitatea deplorabila atunci când te culci ghiftuit fără sa fi făcut cele câteva minute de mișcare pe care ți le-ai promis atunci când te infruptai strasnic din desertul pe care oricum nu trebuia să-l mănânci la ora târzie de vara. Dar cine sa te certe? Cine sa te tragă la raspundere? În fata cui sa te simți vinovat ca nu faci mișcare?
IN FATA TA! Tu ești singurul în fata caruia ar trebui să-ți pleci ochii și să-ți fie jenă să mai ridici privirea. Ani de zile am evitat să mă întâlnesc cu mine în oglinda. Și nu numaqi în oglinda. Evitam sa fac poze în vacanțe. Subconstientul meu știa de ce fac asta, dar refuzam s-o recunsc, pentru ca gustul sarmalelor și aroma painii calde erau mult mai puternice decât voința mea. Minunea clipelor petrecute la masa acasă sau la restaurant aveau un efect de sedare asupra creierului meu care refuza sa vadă și sa simtă realitatea cruda. Poposeam în fata oglinzii atât cât să mă machiez și să-mi aranjez parul. Pentru restul „nu mai era timp de stat in oglinda”.
Pana intr-o zi in care, din greseala sau nu, mi-am aruncat ochii mai in jos de gat si am ramas muta. In oglinda se ivea o persoana pe care eu nu o cunosteam...asupra careia grasimea isi pusese amprenta atat pe trup, dar si pe inima. La propriu si la figurat, cea din fata mea nu eram eu...sau refuzam sa cred ca pot fi eu aceea. Vedeam o femeie pe care grasimea o facea mai batrana decat varsta pe care o avea, care era garbovita de o cocoasa plina cu grasime si pe care hainele stateau de parca mai aveau putin si se desprindeau din tesatura. Cand ajunsesem sa arat asa|? Cand dadusem frau liber kilogramelor sa-mi subjuge viata? Cand m-am lasat prada slabiciunilor culinare? Cand am perdut atatia ani din viata fara sa-mi dau seama ca poate aceasta este singura data sa traiesc?
Cu ochii plini de umire si de regrete, am ales sa fug spre cantar, nu inainte de a-i arunca o ultima privire femeii triste din oglinda. Intalnirea cu sticlosul avea sa-mi strice defititiv ziua. Acul imi imidca binisor peste suta de kilograme si acestea au fost momentele in care am decis ca e vremea schimbarii.
N-a fost usor, dar imposibilul a a devenit o tinta pe care am atins-o. In afara unui regim alimentar echilibrat, am inceput sa fac miscare. Ce puteam alege dintre toate sporturile avanad in v ederea greutatea impovaratoare? Am oscilat intre mai multe si am ales: mersul pe bicicleta. La inceput a fost greu, pana mi-am adus aminte cum trebuie sa-mi tin echilibtrul, pana am invatat sa iau curbele...pana m-am obisnut sa ignor cuvintele ce-mi fluturau pe lang urechi si care-mi spuneau ca bicicleta geme sub mine sau ca pur si simplu nu se vede de sub mine.
Mergeam in fiecare zi si inlocuiam minutele de somnolenta de dupa masa cu cateva minute de pedalat. Cu fiecare zi ce trecea, maream timpul parcurs si placerea mersului in aer liber era direct proportionala cu asta. Imi imaginam ca sunt singura si ca nimeni nu se uita la mine cum transpir in timp ce dadeam energic din pedale. Imaginea femeii din oglinda era cu mult mai puternica decat cuvintele pline de sadism ale unor indivizi ce se credeau a fi oameni.
Cine a spus ca nu poti slabi a gresit amarnic. Dar cine crede ca poti slabi fara sport se inseala si mai tare. Pedalatul a devenit pentru mine o placere si o necesitate. Intre timp mi-am cumparat si o bicicleta de camera pe care o folosesc iarna. Pedalez, ma uit pe geam si-mi imaginez ca sunt afara. Dar nu numai iarna o folosesc pe prietena mea din casa, ci si acum, vara, atunci cand timpul petrecut la serviciu nu-mi ofera posibilitatea de a pedala in natura la ora tarzie la care ajung acasa. In plus, bicicleta de camera imi ofera posibilitatea de a vedea cati km parcurg, timpul petrecut cu ea si caloriile consumate. 

 Bicicleta a devenit una dintre cele mai bune prietene ale mele si cea cu ajutorul careia am reusit sa schimb imaginea femeii din oglinda. Acum, cea pe care o vad este alta. Are alt tonus, grasimea de pe fata s-a dus odata cu anii in plus pe care-i arata, iar hainele se aseaza altfel pe trupul pe care multi nu-si imaginau ca-l va putea avea vreodata.
Daca si tu te-ai confruntat vreodata cu kilogramele in plus sau te confrunti inca sau dimpotriva nu te confrunti cu asa ceva, ci chiar esti o fire atletica si esti pe litoralul romanesc, te invit si te provoc sa iei parte la cea mai mare ora de sport la mare. Aceast eveniment va avea loc in Mamaia, in Piateta Perla si va incepe la ora 9,00 in data de 01 august 2015. Vei putea alege, dupa preferinte intre: Kangoo Jumps, Zumba, Steel Programs, Rebound AAS, Functional Training, Khaui Bo, Aerobik, Fotbal, Biciclete stationare Zona Boot Camp si nu doar atat. 

Programul ar fi cam urmatorul:
10:00- 10:45 TRX Suspension Training
11:00 – 11:45 TRX Fusion (Suspension Training and Rip Training)
12:00 - 12:45 Do It More Intense (High Intensity Interval Training)
13:00- 13:45 TRX Flow (Mind&Body)
16:00- 16:30 TRX Suspension Training Express
16:45 – 17:45 FUNCTIONAL FITNESS
18:30 – 19:15 TRX Fusion (Suspension Training and Rip Training)
Intrarea este gratuita, iar tie nu-ti ramane decat sa te echipezi corespunzator.

Si pentru ca oricine sau orice lucru care respecta are si o pagina de Facebook, Miscarea face bine are si ea asa ceva.  

duminică, 26 iulie 2015

calatoriaperfecta.ro al cincilea articol

Al cincilea articol publicat pe www.calatoriaperfecta.ro

Mancarea din Maroc…bogatia Regilor!

Claudia povesteste…
     Și pentru că dacă ajungi într-o țară și nu guști din preparatele tradiționale de acolo e ca și cum nici nu ți-ai fi plimbat pașii prin acele locuri, Marocul îți oferă atâtea arome, încât ai putea lejer să crezi că te-ai plimbat prin mai multe țări deodată.20141019_235409
    Combinațiile de mirodenii, puternic aromatizate cu fructe uscate dulci sau puțin acrișoare, cușcuș-ul omniprezent în toate felurile principale, carnea de miel idolatrizată de marocani și gătită într-un fel în care nimeni nu va mai putea s-o facă vreodată, salatele de legume cu sosuri ale căror rețete le știu doar ei sunt încununate cu incredibilul tajine gătit în vase de lut care se aseamănă cu niște cutii surpriză care vin la masă cu capacul deasupra, lăsându-te să descoperi, asemenea unui copil, ceea ce se află înăuntru.  Nicăieri în lumea asta nu am mâncat atâta șofran, niciodată nu voi mai experimenta în alt loc delicoasele costițe de miel de pe care carnea se desprindea de parcă ar fi fost certată cu oasele, pe niciunde mă voi plimba nu voi mai savura de la prima înghiţitură până la ultima, fiecare bucățică de fruct uscat, ascuns ca o perlă după boabele de cușcuș.
    Mesele principale ale marocanilor încep cu o salată care este așezată pe un platou imens. Fiecare legumă este tăiată atent, în fâșii înguste, pe marginea unui platou rotund uriaș, iar ție nu-ți rămâne decât să le combini în farfurie după bunul plac. Astfel, ai de ales între roșii, castraveți, boabe de porumb, salata verde, varză, măsline, cartofi fierți, morcov pe care le poți combina cu paste sau cu felii de ou fiert, dar acestea din urmă sunt doar opționale. Ideea acestei salate cred că are la rădăcini principiul după care se ghidează francezii atunci când se gândesc la sănătatea și silueta lor și anume acela că pentru o viață sănătoasă mesele trebuie să înceapă cu salate. Nu știu însă dacă marocanii păstrează această tradiție doar prin prisma fostei colonii franceze sau din aceleași principii cu locuitorii Franței.
20141020_140223
   Am mâncat în Maroc supă de linte gătită după o rețetă clasică, dar al cărei gust te făcea să crezi că au anumite ingrediente pe care le țin secrete. Celebra ciorbă marocană – harira în care lintea, năutul, măslinele și bucățile de carne de vită dansau în pași mărunți și repezi era menită parcă să te facă să nu mănânci doar o portie, ci să ceri iar și iar, devenind dependent/a de această zeamă absolut delicioasă.
    Fiecare masă principală conține neapărat tajine. Acest fel de mâncare este felul tradițional marocan și conține carne de miel, capră sau pește într-o combinație mirobolantă cu legume diverse. Gătit în vasul cu același nume, tajine conține neapărat șofran, nucșoară, scorțișoară, tumeric, coriandru, cuișoare, chimen, mentă, coajă de lămîie și piper. Și cum parcă toate aceste mirodenii nu ar fi fost de ajuns, tajinele este încununat apoteotic de arome de ghimbir și de usturoi. Așezate atent, drămăluite din ochi și din buricele degetelor, toate aceste mirodenii îți încântă gusturile și papilele gustative delicat și nu agresiv, așa cum ai fi tentat să crezi atunci când auzi înșiruirea nesfărșită de mai devreme. Tajinele ți se înfățișează la masă acoperit cu capacul țuguiat al vasului în care a fost gătit, asemenea unei fete care se sfiește să se arate toată la prima înfățișare, lăsându-te să-l descoperi sub forma unui vulcan, acoperit cu legume gătite, sub care găsești cușcuș din abundență, iar în locul lavei descoperi acea carne condimentată și înmiresmată cu toate aromele pământului. Poate nu întâmplător Dumnezeu i-a cadorisit pe marocani cu toate aceste condimente…nimic nu e întâmplător și ar fi fost păcat ca toate aceste minunății să se piardă în preparate mediocre.
20141022_213838
20141021_141552
20141021_144423
20141021_204140
  Și de parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, în Maroc am mâncat cel mai bun pui cu alune de pe pământ. Ingredientul secret al acestui fel de mâncare este harissa, un sos extrem de iute care este pus și suplimentar pentru cei care sunt destul de curajoși să-l încerce. Pentru cei mai puțin curajoși, mierea și scorțișoara mai atenuează din iuțeala sosului harissa. Alunele, curmalele și migdalele prăjite, alături de mentă (nelipsită din felurile de mâncare) și scorțișoară fac din pui un adevărat păun al bucătoriei marocane.
20141022_213916
   Despre dulciuri se pot spune multe, iar dacă acestea m-au marcat pe mine, o nemâncătoare de dulce, trebuie să știți că au fost cu adevărat impresionante. Chebakia, o combinație dumnezeiască de miere, migdale și susan și-a întipărit gustul în amintirile mele, așa cum gustul biscuiților fekkas în care apa de flori de portocale și feniculul creează mariajul perfect, mi-a rămas adânc înfipt în papilele gustative.
   Am fost surpinsă să văd în unele locuri că mâncarea este adusă în platouri imense purtate pe cap. Era ca și cum omul acela care o purta era, pentru câteva secunde, un rege. Ținuta lor impunătoare, coroana regală cu mâncare marocană și farmecul locurilor în care serveam masa, mi s-au întipărit în minte și în suflet pentru mult timp de-aici încolo. Oamenii locurilor divinizau și apreciau mâncarea ca pe un dar al Divinității, iar purtarea ei pe care, asemenea unei coroane regale era gestul suprem pe care cineva îl poate face în fața hranei aducătoare de viață.
20141022_223404
    N-ar fi fost păcat să pângărești asemenea minuni cu furculițe și cuțite? Mărturisesc faptul că, la început timid, apoi din ce în ce mai curajos, am prins bucățile de mâncare între degete. Am simțit moliciunea ingredientelor și textura fibrelor de carne și m-am bucurat de fiecare înghițitură asemenea unui copil care experimentează pentru prima dată în viață un fel de mâncare.
20141022_213511
   Ceaiul de mentă, băutura specific marocană sau whisky-ul berber, așa cum le plăcea lor să zică, încununa fiecare masă cu mult succes, înlocuind perfect alocoolul cu care noi suntem obișnuiți. Poate doar bărbații mai oftau pe ascuns uneori, după paharul cu ceai de mentă, pentru ca la finalul unei astfel de mese, erau nevoiți să se dreagă cu ceai.

marți, 16 iunie 2015

Santorini...locul in care am invatat sa zbor

Auzisem de Santorini, asa cum auzisem de Paris sau de Istanbul. Diferenta e ca daca in Paris si in Istanbul am ajuns, in Santorini pasii mei inca nu calcasera. Si daca sufletul mi se pierduse in Paris, la Notre Dame, iar inima-mi fusese furata in Istanbul, langa Portul Eminonu, Santorini m-a rapit cu tot ceea ce insemn eu, cu toata fiinta mea si cu fiecare celula din care organismul meu e compus.
Am ales sa fac o excursie de o zi in Santorini, cazata fiind in insula Creta. Nu mi-am facut planuri, n-am avut asteptari, n-am sperat nimic si mi s-a intamplat mai mult decat mi-as fi imaginat vreodata. A fost ca si cum nu m-as fi dus la pomul laudat cu sacul, iar acolo toate fructele au curs asupra mea.
Ajunsa in port, ochii mi-au ramas lipiti pe muntele pe care puteam zari serpuind ca un fir subtire de apa masinile si autocarele care duceau turistii spre paradis. Dumnezeule! Pe acolo trebuia sa merg si eu? Masinile acelea pareau ca sunt lasate in voia lui Dumnezeu, atarnand de un fir de ata deasupra prapastiei. Din fericire, n-am avut prea mult timp de gandire si in cateva minute eram in autocar, deasupra acelei prapastii, care de sus era cu totul altceva. Eram mai apoape de cer, deasupra apei, acolo unde parca cineva iti pusese aripi si-ti daduse drumul fara macar sa te fi invatat inainte sa zbori. Da, era ca si cum as fi invatat sa zbor pe cont propriu, iar viata mea depindea acum numai de mine. Si fara prea multa gandire, aripile mi s-au deschis acolo, deasupra marii cu o culoare imposibil de descris, serpuind printre stancile ireal de aproape de mine si am invatat sa zbor. Ma indreptam catre Oia…
Trebuie sa recunosc ca nu auzisem pana atunci de ea. Ce putea sa fie? Un mic orasel dintr-o insula frecventata de oameni bogati, loc de plimbare pentru cei cu bani. Ei bine, mi s-a demonstrat inca o data ca parerile preconcepute sunt intotdeauna gresite. Oia…trei litere care aduna in ele mai mult decat intr-un alfabet intreg. Si daca zborul meu incepuse stangaci, pe stancile de deasupra marii, acolo, la Oia, am simtit cu adevarat ca am aripi si m-am aruncat in gol. In trecere, am atins cu trupul fiecare casa alba cu acoperisuri albastre, fiecare fereastra cu aer boem, fiecare treapta sapata in stanca si fiecare picatura de aer care se prelingea pe langa mine. Ajunsa deasupra marii, am reusit sa ma ridic de parca zburasem de-o viata si sa merg catre varful peretelui de desupra marii, pe langa casele cu acoperis rotund. In treacat, pe langa nari mi-a trecut miros de flori albe, paradoxal crescute printre stanci si incredibil de parfumate. Acolo, la Oia, am inchis ochii doar pentru cateva secunde, orbita fiind de albul inimaginabil al caselor si in acele clipe am fost rapita. Am fost rapita cu toata fiinta mea, cu suflet, cu inima, cu trup, cu simpla mea existenta. Am fost rapita de frumusetea acelui loc in care parca, Dumnezeu isi plimbase pasii mai mult decat si-i plimbase prin alte locuri.
Daca ajungeti in Oia ma veti gasi acolo. Zbor de sus in jos si ma intorc de fiecare data de unde am plecat, iar uneori imi odihnesc aripile pe poteca pavata cu marmura.

P.S. Acest articol a fost scris pentru un concurs la care am participat si pe care l-am castigat aici.

duminică, 14 iunie 2015

Bergenbier Munti Albastri

Am avut norocul sa fiu Buzzer in Campania de testare Bergenbier Munti Albastri.

Am descoperit cu aceasta ocazie noua tehnologie racoritoare de la Bergenbier! Datorita inovatiei termosensibile acum putem sti cu siguranta cand berea este la temperatura perfecta astfel incat sa traim la maxim fiecare moment. Cerneala speciala, aplicata pe ambalaj in anumite zone, se activeaza incepand de la cca 10°C, iar in jurul valorii de 8°C, activarea este completa, zonele termosensibile devenind albastre.
Bergenbier a lansat tehnologia inovatoare prin care stii intotdeauna cand berea e rece ca gheata. Doar priveste muntii! Sunt albastri? Atunci racorirea e totala!
 In plus, Bergenbier a lansat berea Fresh Soc perfecta pentru doamne. Ea combina aroma florilor de soc cu gustul berii, obtinand astfel racorirea perfecta si savuroasa pentru zilele toride de vara.
Am fost foarte incantata ca am fost aleasa sa testez berea Bergenbier in noulo ambalaj Munti Albastri si vreau sa va spun ca o voi alegea de acum in colo pentru familia mea din mai multe considerente: are pret atractiv, este gustoasa, ma ajuta sa stiu cand are temperatura optima pentru a fi consumata si are arome si pentru cei care prefera berea in aceste combinatii. V-o recomand si voua!

joi, 11 iunie 2015

Incantata de noul Persil Power-Mix Caps

Facand partea din comunitatea de buzzeri, am fost aleasa sa testez noul Persil Power-Mix Caps. Noul detergent 2 in 1 ia forma unor capsule pre-dozate care combina beneficiile detergentului pudra, dar si ale celui lichid, oferind o solutie eficienta de curatare, chiar si la temperaturi scazute. 
Noul detergent 2 in 1 are forma unor capsule pre-dozate care combina beneficiile detergentului pudra, dar si ale celui lichid, oferind o solutie eficienta de curatare, chiar si la temperaturi scazute. Formula indeparteaza petele dificile si asigura curatarea profunda a tesaturii datorita detergentului pudra, in timp ce detergentul gel mentine culorile intense si ofera un parfum de durata rufelor. Acum detergentul are dubla putere cu Persil Power-Mix pentru o curatare perfecta si rufe stralucitoare intr-o capsula bicamerala usor de folosit! 
BUZZStore m-a facut fericita atunci cand m-a ales sa fiu buzzer in campania ‪#‎Persil‬. Am fost aleasa sa testez noul Persil Power-Mix Caps - detergentul cu dubla putere de curatare care imbina beneficiile detergentului pudra si ale celui lichid care cuirata rufele perfect, chiar si la o temperatura de spalare joasa.
Noul #Persil a fost testat pe un prosop de baie pe care mesterul care venise sa-mi repare instalatia din baie s-a sters, nefiind spalat bine pe maini. In plus,mesterul mi-a lasat amintire pe prosopul de baie si o mica pata de sange, semn ca nu era atat de priceput pe cat crezusem. Si cum mesterului nu aveam cum sa-i scot ochii pentru ca-mi stricase bunatate de prosop, nu mi-a ramas decat sa il spal cu noul Persil Power-Mix Caps pe care il primisem spre testare. Am spalat prosopul la temperatura de 40 grade C si am avut imensa supriza ca, la finalul ciclului de spalare, prosopul meu de baie sa iasa din masina de spalat curat si incredibil de stralucitor.
Iata cum buturuga mica - in persoana loui Persil Power-Mix Caps a reusit sa rastoarne carul mare - mesterul nepriceput si murdar pe maini.
Totodata am testat noul ‪#‎Persil‬ Power-Mix Caps care combina puterea de curatate a pudrei cu ingrijirea delicata a detergentului gel pe pijamaua mea care era patata de un spray impotriva arsurilor pe care l-am folosit la intoarcerea din prima mea vacanta de anul acestal. Din pacate am revenit cu o frumoasa insolatie, iar pielea mea necesita aplicarea unui astfel de spray care era insa si de culoare galbena si uleios pe deasupra. Se pot observa cu usurinta petele galbene de pe bluza de pijama la care am crezut ca renunt atunci cand am vazut-o cum a ajuns sa arate. Surpriza insa, pentru ca micul pliculet persil cu combinatia inovatoare de pudra-gel a reusit sa-mi aduca pijamaua preferata inapoi: curata si pufoasa.
Sunt foarte incantata de noul ‪#‎Persil‬ Power-Mix Caps.

P.S. Acesta este link-ul dupa care va puteti si voi inscrie pentru a face parte din comunitatea de buzzeri.

Tataie si ciorba de pui


Spre deosebire de alti copii, viata nu m-a fericit cu bunici pe care sa-i cunosc si la care sa-mi petrec vacantele de vara. Am tanjit intotdeauna dupa bunicii cu par de argint care-si mangaie nepotii pe frunte si le spun povesti seara. Dar cum in viata orice lipsa se compenseaza cu altceva, am avut parte de un “tataie” care de fapt era un unchi al mamei. Acest tataie a tinut locul a doua bunicute si a doi bunici. Tin minte si acum singura vacanta de iarna pe care am petrecut-o la tara cu tataie, vacanta impusa oarecum de starea vremii si anume de zapezile care facusera drumurile impracticabile.
Tataie era bunicul pe care il visasem toata viata mea de pana atunci, dar si bunica la ale carei mancaruri tanjeam, desi le citisem doar in cartile cu povesti si le auzisem din povestirile colegilor mei.
Tataie era un om micut, grasunel, cu ochi mici negri si ageri si cu un smoc de par alb infipt in crestetul capului, asemenea unuei gramezi de zapada pe un varf de munte.
Si pentru ca tataie imi facea toate poftele, ma intreba in fiecare zi ce sa-mi gateasca. Am ales ca imi este pofta de ciorba de pui. Comanda fiind data, micutul om cu par de zapada a trecut la treaba. A ales dintre puii si gainile pe care le hranea in fiecare zi cu boabe de porumb si malai amestecat cu apa, un pui numai bun sa incapa intr-o oala, pe care l-a taiat fara sa vad eu pentru ca plangeam dupa fiecare pui care ajungea sa ne tina loc de foame. L-a oparit in apa clocotita, i-a scos penele si a inceput sa il maseze cu malai. Tataia se pricepea foarte bine la povesti, asa ca mi-a spus ca malaiul folosit la masajul puiului avea menirea sa il faca sa nu mai fie suparat ca ajungea in oala. Puiul galben si frumos a trecut apoi la faza cu despicatul si spalatul. Dupa ce bucatile de carne au ajuns in faza in care erau gata sa fie aruncate in oala, tataie a presarat pe ele cateva fire de sare grunjoasa, asemenea unui Mos Craciun care se juca cu fulgii de zapada.
Acestea fiind spuse, focul aprins déjà in soba, lui tataie nu i-a mai ramas decat sa puna oala cu apa pe plita si sa puna in ea, la fiert, bucatile de carne. Cat carnea se certa cu caldura sobei, tataie a trecut la curatarea si taierea legumelor. Din camara adusese o telina cam cat un bulgare de zapada ce-mi incapea in palme, doi morcovi scosi din ladita cu nisip, trei cartofi din ograda proprie si pusi la pastrare si un ardei gras care se cam suparase ca venise iarna si se zbarcise putin. Le-a spalat pe toate cu grija si le-a taiat in patratele mici, de parca ar fi vrut sa le dea de mancare piticilor din poveste. Cat timp facea treaba asta, tataie avea grija sa arunce cate o privire agera catre oala de pe soba in care bucatile de pui facusera spume de suparare. Atent, cu o lingura de lemn in mana, tataie lua de deasupra apei norisorii cenusii de spuma si-i aseza tacticos intr-o strachina de lut. Dar ce ce trebuia sa faca asta? Si cum tot ceea ce facea avea o explicatie, spuma din blidul de lut se pregatea pentru pranzul pisicii ce-si facea veacul langa gramada de lemne de langa soba. Doar nu se gandea cineva ca ea nu era poftita la ospat! 
 Intepand bucatile de pui din oala cu furculita, pentru verificarea modului in care focul aprig isi facuse treaba, tataie se pregatea sa arunce peste pui si peste apa care prinsese a capata stelute de parca stia ca urma sa vina Craciunul, patratelele mici de legume care aveau sa desavarseasca gustul zemii galbene si stralucitoare.
In timp ce clocoteala strasnica facea un zgomot infernal in linistea camarutei cu tavan jos pe care tataie obisnuia sa-l atinga cu motul alb de par de pe cap, omul acesta ce tinea loc de bunica si de bunic, umbla cu lingura de lemn prin oala de parca ar fi fost un magician ce amesteca cu bagheta in joben, pregatindu-se sa scoata iepurele. Doar ca in loc de iepure, magicianul rubicond scotea cate o lingura cu zeama pe care o gusta, plescaind agale din buze, ca si cum ar fi vrut dintr-o sorbire sa simte gusturile intrepatrunse ale comorii din oala. Si cum plescaiala nu era destul de multumitoare, tataie mai lua intre degetele lui ca niste carnaciori de bere cateva fire sa sare grunjoasa pe care le ningea deasupra fierturii magice, iar la sfarsit mai turna o ulcica cu bors pe care de fiecare data il lua de la vecina dumnealui. Si pentru ca orice magie trebuie sa aiba un secret pe care doar ochii atenti il pot observa, am vazut ca incununarea ciorbei acre si gustoase insemna cateva fire de leustean verde scos din congelatorul frigiderului care tocate imprastiau prin odaie arome de primavara.
Urma ca tataie sa alerge pentru ultima data cu lingura de lemn prin oala-joben, pentru ca tot pentru ultima oara plescaitul final sa fie incununat cu un zambet plin de satisfactie, ca o incununare a cateva ore de munca. Ciorba de pui era gata, iar eu stateam uimita, in fata strachinei ce urma sa se umple cu magia din oala, ca o stana de piatra cu lingura in aer, ca si cum m-as fi inchinat in fata unei asemenea minuni! Ciorba aceea era legamantul unei iubiri neconditionate de vreo legatura de sange sau de vreun alt scop, ci doar de dragostea mea pe care o dadeam lui, cat as fi dat pentru patru bunici si de dragostea lui pe care mi-o dadea mie, cat ar fi dat pentru cei doi nepoti ai sai ce stateau

P.S. Acest articol a fost scris pentru concursul de pe pagina Unisol 


calatoriaperfecta.ro al patrulea articol

Al patrulea articol publicat pe www.calatoriaperfecta.ro

Claudia continua povestile despre Maroc

     Şi pentru ca pentru unii Africa înseamnă deşert, Marocul mi-a oferit posibilitatea de a-mi plimba paşii prin nisipul ridicat de vânt ca de o mână neştiută şi nevăzută, asemenea unei fete Morgana, menită parcă să te atragă şi mai mult în mrejele ei.
M2 (2)
   Deşert…nisip…clădiri din pământ roşiatic…vânt…câteva urme de verdeată şi din nou deşert, nisip şi vânt…o lume parcă uitată de vreme şi de absolut tot ceea ce înseamnă civilizaţie. Ai senzaţia că, parcă la comanda cuiva, timpul s-a oprit în loc, iar trecerea vremii a rămas doar un sentiment pe care doar cei din afara acestor locuri îl cunosc. Pământ călcat de mii de ani de berberi şi de cămile, răstălmăcit uneori printre tălpile tenişilor sau sandalelor turiştilor de parcă ar fi vrut să le citească, asemenea unei ghicitori în palmă, pe unde au mai umblat şi ce locuri au mai văzut.
  Acoperită de un sal, reuşeam să văd în zare câteva ziduri din pământ roşu care păreau lipsite de viaţă, asemănându-se cu nişte case părăsite după un asediu al cotropitorilor. Aveam să aflu că locul acesta se numeşte Ait-Ben-Haddou, iar în spatele zidurilor există viaţă. Asezări construite din acelaşi pământ roşu, în care oamenii şi caprele trăiau deopotrivă, fără nicio urmă de condiţii cu care noi suntem obişnuiţi şi de care ne plângem mai toată ziua. De pe înălţimea zidurilor am reuşit să privim în spate deşertul. Am înţeles atunci de ce oamenii aceia sunt bogaţi fără ca măcar în viaţa lor să le fi trecut prin cap asta. Pe metereze, deasupra pământurilor roşii şi al nisipurilor mişcate de vânt, te simţeai stăpânul incontestabil al lumii. Era ca şi cum atingeai cu o mână cerul iar cu picioarele stăpâneai pământul.
           
M12M11M10M9M8M7M6M5M4M3M2 (2)M2 (1)
   Nimic din sărăcia locurilor nu m-a mai frapat, pentru că ştiam deja că oamenii aceia erau cu mult mai bogaţi decât noi. În suflete purtau puritatea unei lumi neatinse de ură, iar în faţă li se aşeza la picioare întinderea fără margini. Poate și de aceea fețele oamenilor de acolo erau mereu zâmbitoare. Nu ai fi citit pe dungile brazdate pe față asemenea dunelor de nisip pe care vântul le construia la câțiva pași de ei nici o dezamăgire referitoare la viața pe care o duc. Aceasta era pentru ei normalitatea…trăirea…viața liniștită pe care și-o duceau departe de răutățile lumii. Clipele de liniște le erau din când în când sparte de glasurile și blițurile turiștilor gălăgioși și curioși să le intre în case. Nu păreau deranjați de asta, dimpotrivă, păreau a fi obsnuiți, urmărindu-te cu privirea asemnenea unui părinte ce-și privește copilul care mai face încă o poznă. Îngăduitori…zâmbitori..așteptând parcă secundele mult mai încet decât noi…aceștia sunt oamenii locului pe care parcă Dumnezeu i-a așezat special acolo.
  Acolo, deasupra măreţiei sale Sahara, puteai simţi cum poţi să cucereşti o imensitate fără ca măcar să faci ceva. Era de ajuns să îţi deschizi sufletul şi dintr-o privire ageră, să reuşeşti s-o cucereşti cu o singură clipire. Am mai înţeles atunci de ce locul mai purta numele de Poarta Deşertului. Era un prag imaginar pe care dacă reuşeai să-l treci puteai deveni unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. Fără bani sau podoabe, fără ranguri înalte şi fără grija zilei de mâine. Singura bogăţie pe care nu ţi-o putea lua nimeni era accea pe care o ascundeai în suflet. Tot atunci am mai înțeles că, pentru a fi bogat, nu trebuie neapărat să vorbești sau să te faci auzit. Ouarzazate care în traducere liberă înseamnă fără sunet își merita de deplin numele și faima. Era un loc în care tăcerea însemna cu adevărat aur.
  Ameţită parcă de aerul berber şi de whisky-ul marocan care însemna întotdeauna ceai de mentă, am ajuns dintr-o lume de vis într-o lume de film. În pas alert, pentru că se apropia ora închiderii, am păşit în Studiourile Atlas, acolo unde s-au turnat filme ca „Gladiatorul”, “Giuvaerul Nilului”, „Isus din Nazareth”, „Asterix şi Obelix- misiunea Cleopatra” şi „Alexandru cel Mare”. Ei bine, puteaui găsi aici regi, faraoni, Orașe ca Mecca sau Ierusalim, împreună și nedespărțite de nimic.
  Hollywood-ul Marocului ți se întindea la picioare ademenindu-te să te pozezi în piscina Cleopatrei sau cu Ierusalimul în palmă. Un amestec poate greu de înțeles pentru neaveniți și amatori, cu mii de semne de întrebare asupra alegerii acestei locații drept scena atâtor filme celebre. Poate figurația ieftină…cine știe…sau poate pentru că așa trebuia să fie. Pur și simplu locul acesta plin de soare i-a atras pe regizori ca un magnet iar sărăcia locurilor a devenit emblematică pentru bogăâia pe care el o ascundea și pe care nu oricine putea s-o vadă. Acolo, printre statuile de carton și de ghips, mi-am adus aminte de visul meu de o viață: acela de a ajunge la adevăratele piramide. Și cum nimic nu-i întâmplător în lumea aceasta, Marocul avea să mă aducă mai aproape cu un pas de îndeplinirea visului meu de fostă soție de faraon într-o viață anterioară.
Claudia este una dintre colaboratoarele calatoriaperfecta.ro, povesteste grozav de frumos si a promis sa vina curand cu povesti din Egipt de la piramide. Povestile ei le regasiti aici.

calatoriaperfecta.ro al treilea articol publicat

Al treilea articol publicat pe www.calatoriaperfecta.ro
Claudia povesteste…
“Continuând peregrinările mele prin Maroc, a venit ziua în care am ajuns la Agadir…
     Există în lume locuri în care simți și știi că trebuie să te întorci, după ce le-ai văzut prima dată. E ca și cum ai fi lăsat ceva acolo și ar trebui să te întorci să recuperezi acel lucru. Locurile acestea sunt lăsate astfel de Dumnezeu încât să îţi fie mereu dor de ele, ca de un părinte pe care nu l-ai văzut o bună bucată de timp.
        
Maroc 9Maroc 8Maroc 7Maroc 6Maroc 5Maroc 4Maroc 3Maroc 2Maroc 1
Continuând peregrinările mele prin Maroc, a venit ziua în care am ajuns la Agadir. Ce-ar putea fi mai frumos, după ce îţi plimbi paşii prin nisipul fierbinte al Deşertului Sahara, decât să îţi laşi gleznele mângâiate de apa Oceanului Atlantic? Și dacă mai punem la socoteală și faptul că avea să fie prima întâlnire cu această imensitate, nerăbdarea se subînțelege de la sine.
  Ajunși în Agadir, nu am mai avut răbdare până a doua zi pentru a ajunge la Ocean. Și deși era trecut de ora ceaiului de după amiază, am pornit la pas spre vuietul care parcă deja ne striga către el. Orașul era destul de aerisit, în sensul în care n-am regăsit absolut deloc aglomerația străduțelor din Marrakech și nici măcar forfota specifică marilor aglomerări urbane. Am trecut în pas alert pe lângă un liceu și un parc și am observat în grabă că parcă nici gălăgia adolescentină nu e aceeași cu cea de pe continentul european. Cred că dacă cineva m-ar pune să descriu Agadirul în două cuvinte, nu m-aș gândi foarte mult până să pronunț ocean și liniște.
  Vuietul Oceanului se auzea din ce în ce mai pregnant, de parcă ar fi bătut orologiul unei zile care tocmai stătea să se încheie. Era ca o chemare la rugăciune și la închinare în fața unei imensități pe care mintea omenească e prea mică să-l poată înțelege vreodată. Ciudat e că, chiar dacă eram la pas alert, ni se părea că nu mai ajungem la el. Vuietul se auzea deja din toate părțile, parcă din dorința de a te păcăli că el e pretutindeni și trebuia să depui efort până să-l găsești cu adevărat. Era ca și cum ar fi cerut să-i aduci o ofrandă înainte să-l vezi. Recunosc că am bătut aiurea câteva străduțe, poate pentru că așa trebuia sau poate pentru că eram prea dornici să ajungem la el.
  Brusc în fața ochilor ne-a apărut imensitatea. Era ca o oglindă pe care Dumnezeu o așezase pe nisip pentru a se putea oglindi în ea. În soarele care stătea nerăbdător să apună, am zărit câteva licăriri albăstrui ale unor ochi pe care nu oricărui muritor îi este dat să-i vadă. Doar câteva scări ne mai despărțeau, dar picioarele îmi erau blocate, respirația uitase de mult să-mi umfle pieptul, iar creierul refuza să execute comenzi. Era aproape imposibil să te miști în fața unei asemenea întinderi de apă. De câte ori în viață îți este dat să vezi o asemenea minuni? De câte vieți ai avea nevoie să te poți sătura de o astfel de creație? De ce astfel de bucurii sunt atât de mult așteptate și de dorite?
   Trezită ca dintr-un vis de câteva strigăte de copii, m-am pomenit deja pe scările care dădeau către plajă, aproape de nisipul care avea să-mi gâdile tălpile cu finețea unor mâini de copil și moliciunea unei flori de orhidee. Nisipul acela mă primise să-l calc, fără să-mi ceară nimic în schimb, sau poate deja plătisem fără să știu, cu câteva respirații pe care i le oferisem fără măcar să mi le ceară. Ajunsă la malul Oceanului, m-am lăsat cuprinsă de el, ca și cum l-aș fi căutat o viață întreagă iar acum îi aparțineam. Mi-a învăluit gleznele, poate puțin mai rece decât m-aș fi așteptat, iar în secunda următoare s-a retras. Era ca și cum mi-ar fi furat tălpile pentru câteva secunde și plecase cu ele pentru a citi, asemenea unei ghicitori în palmă, pe unde fusesem și pe unde-mi umblasem pașii. În locul lui, a rămas un nisip ud, care te ademenea să pășești mai în larg, pentru a-l căuta și a-l chema din nou la mal. Era o bună strategie, pentru că în clipele ce aveau să urmeze, el s-a întors din nou la mal. Nu era aceeași fremătare dute-vino pe care o simțisem la malul mării. Imensitatea aceasta se retrăgea preț de câteva sute de metri, pentru ca mai apoi, poate mai repede decât plecase, să revină, mai putenic și mai învolburat. Odată ce mi-a înapoiat tălpile, cu următorul val mi-a furat sufletul. Știam că trebuie să se întoarcă pentru a mi-l da înapoi, după ce avea să-și satisfacă dorințele curioase de a citi prin lăcașurile ascunse ale inimii mele. S-a întors, însă fără a-mi mai înapoia ceva, ca și cum ar fi așteptat de multă vreme să facă asta. L-am privit uimită și am înțeles atunci, la lumina soarelui pe care deja îl înghițise pe jumătate, că mă îndrăgostisem de el…iremediabil și fără măcar să-mi fi propus asta înainte. Îl iubeam și mă abandonasem de bună voie în brațele lui. Ce putea fi mai puternic decât un sentimen născut de la prima notă a vuietului pe care îl cânta pe strune de vânt? Ce-ar fi putut fi mai frumos decât o dragoste născută din fire de nisip și stropi reci de apă? Cum să reziști în fața unei imensități care te aștepta de atâta vreme să-ți soarbă sufletul printre valuri? Îl iubesc…iar mintea uneltește la următoarea întâlnire cu el. Îmi voi cere sufletul înapoi și-mi voi lăsa acolo, drept ofrandă, o parte din ceea ce îi furasem și eu la rându-mi, fără ca el să știe. Îi răpisem o bună bucată din oglindirea secretă a ochilor albaștri. Fusesem cu un pas înaintea lui, iar asta n-o știa decât inima mea, pe care el mi-o lăsase întreagă. Îl voi revedea…iar restul nici măcar nu mai contează. Voi pleca către el fără planuri și fără vise deja întipărite..ca o coală de hârtie dornică să fie scrisă de un penel cu suflet plin de visări. Mă voi întoarce poezie…scrisă de valuri și cântată de ape.”

marți, 13 ianuarie 2015

Anunturi ziare nationale

Cine si-ar fi imaginat altadata ca de acasa sau de la birou poti posta un anunt intr-un ziar national? Cine si-ar fi inchipuit ca nu trebuie sa mai faci un drum in oras, sa stai la ghiseul unul ziar local, pentru ca acesta sa-ti intermedieze publicarea unui anunt intr-un ziar national? Cine ar fi crezut ca doar, cu cateva clickuri, iti poti publica anuntul dorit fara ca nimeni sa ti-l truncheze sau sa-ti faca diverse retusuri pe el?
Anunturi ziare nationale este un site care ne ajuta pe toti, incepatori sau avansati in arta calculatoarelor sa ne publicam anuntul dorit, astfel incat acesta sa fie vazut de o tara intreaga.
Astfel, daca doresti sa faci o achizitie, sa inchiriezi, sa cauti un serviciu, sa-ti cauti jumatatea sau sa spui La multi ani cuiva, nu trebuie sa faci nimic altceva decat sa intri pe site-ul http://www.anunturiziarenationale.ro/ si de aici totul se rezuma la cateva clickuri.
Eu am ales sa public anunturi in ziarul Adevarul pentru ca am publicat chiar in acest ziar o serie de anunturi si am fost extrem de multumita de serviciile pe care le ofera.
Anuntul apare in maxim 24 de ore si mai poti prinde si o oferta prin care la 5 aparitii platite poti primi una gratis.
Prin urmare, intri pe site, alegi rubica in care doresti sa-ti apara anuntul, introduci in caseta textul dorit a fi publicat, editiile in care vrei sa apara anuntul, apezi pe butonul Claculeaza pentru a vedea costul serviciului prestat si cu unltim click pe butonul Publica anuntul, acesta a plecat catre publicare. Nimic mai simplu!
In plus, poti primi ziarul in care se publica anuntul, poti alege singur zilele in care doresti ca acesta sa apara si poti efectua chiar plata prin SMS daca valoarea auntului nu depaseste suma de 100 lei.
Daca mai confirmi si plata anuntului pana la ora 14 in aceeasi zi, anuntul va aparea in editia de a doua zi sau chiar in prima editie libera a ziarului Adevarul.