Doctorii-oameni

Incep prin a intra direct in problema si anume o gonartroza de care mama sufera de vreo cativa ani incoace. Boala aceasta a facut din mama mea un om aproape imobilizat, cu miscari extrem de reduse si cu dureri aproape insuportabile. Pentru cei care n-au auzit inca de aceasta boala, gonartroza inseamna mai exact faptul ca acel cartilaj dintre oasele genunchiului a disparut, iar oasele se misca efectiv unul pe celalalt.

Sa nu credeti ca in tot acest timp am stat degeaba…tratamentele mamei, vizitele la doctori si multele incercari cu fel si fel de solutii mai vechi sau mai nou aparute au mancat atat timpul, cat si banii nostri. In cele din urma, niciun tratament nu a mai avut nici macar o farama de efect.

Prin urmare, am inceput sa mergem la alti doctori din alte orase, respectiv Bucuresti si Iasi. Toti medicii, fara nicio exceptie mi-au spus ca mama are nevoie de o artroplastie, respectiv o operatie prin care i se implanteaza o proteza de genunchi. Speriata de sistemul de stat romanesc, am inceput sa trimit mail-uri la toate clinicile pe care le-am gasit pe internet, pentru a ma interesa de toate detaliile pe care le presupune o astfel de interventie. Am primit raspunsuri de la unele clinici, iar de la altele nu. Dumnezeu a vrut ca, din toate raspunsurile pe care le-am primit, unul sa ma atraga intr-un fel anume. Nu stiu de ce, dar medicul care-mi scrisese avea un stil anume, acela prin care medicul stie sa-si apropie pacientul. Ma scuzati domnilor doctori, dar multora dintre dumneavoastra le lipseste asa ceva. In paranteza fie spus, nu cu mult timp inainte, am avut o experienta traumatizanta la un spital din Iasi. Se spune ca la pomul laudat sa nu te duci cu sacul. Ei bine, exact asa este. Dar aceasta este o alta poveste.

Dupa o suta de intrebari pe care i le-am adresat acestui medic (uneori ma intreb cum de a avut atata putere sa reziste la ele) am decis ca e timpul sa ne vedem. Adica mama trebuia consultata de dumnealui. Plecat, ajuns, asteptat 2 minute. In momentul in care a sosit, am stiut din prima clipa ca dumnealui este, chiar daca nu-l vazusem niciodata pana atunci. Calm, cu zambetul pe buze si incredibil de rabdator, a consultat-o pe mama si verdictul deja asteptat a venit: artroplastie cat mai curand posibil. Apoi ne-a explicat toate avantajele acestei interventii, dar si complicatiile care pot aparea. Ei…multe informatii…teama cat casa…frica cat cuprinde…iata si indecizia mea si a mamei de a se opera cat mai curand. Cred ca asta ni s-a citit pe fete, pentru ca domnul doctor ne-a dat timp de gandire si de decizie. Care n-au durat decat cateva zile. Atata timp cat sa-i mai trimit vreo treizeci de intrebari pe mail, iar dumnealui sa-mi raspunda la fiecare dintre ele. Uneori aveam senzatia ca aceste lucruri nu sunt reale.

Pe 31 iulie 2013 am plecat la Bucuresti. Destinatia a fost Spitalul de Urgente Floreasca. Teama de reactia de respingere a bucurestenilor amplifica teama interventiei chirurgicale. Sirenele salvarilor sunau fara incetare, oamenii buluc, aglomeratie cat cuprinde si iata-ne si pe noi angrenate in aceasta lume efervescenta. Interventia chirurgicala a avut loc in data de 1 august 2013. La 8,15 atunci cand am ajuns la spital, mama era deja in sala de operatii. Au fost cele mai lungi 4 ore din viata mea. Aveam senzatia ca usa salii de operatii nu se va mai deschide niciodata. Minunea s-a intamplat la ora 11,45 iar mama era intr-o stare absolut perfecta. Nu-mi venea sa cred ca nu avea nici un simptom pe care il au pacientii dupa o anestezie. Dupa nici 24 de ore, mama a putut sa stea pe picioarele ei, sprijinita pe un cadru. Au urmate zilele de spitalizare aferente unei astfel de interventii, iar pe 12 august 2013 am ajuns acasa. Mama se simte bine, va incepe recuperarea motorie la un centru specializat, va merge fara sprijin si nu va mai avea dureri.

La doua zile dupa interventie, am primit un mesaj. Era un mesaj din partea domnului doctor prin care ne transmitea inca o data ceea ce trebuia sa facem in continuare. Pai cum asa? Doctorii nu-si uita pacientii dupa ce acestia se externeaza? Ei bine, se pare ca doctorii-oameni nu fac asta. Doctorii-oameni au sentimente, au inima si au creier. Doctorii-oameni nu pun pe primul plan banii si avantajele pe care le pot obtine ei, ci siguranta si evolutia pacientilor lor. Doctorii-oameni zambesc sincer si zambetul acela iti da incredere totala in ei. Doctorii-oameni sunt insa atat de rari, incat uneori am senzatia ca trebuie clonati. Doctorii-oameni sunt acei medici pe care pacientii ii iubesc ca pe copiii lor. Doctorii-oameni sunt acei oameni in fata carora ma inclin si catre care pleaca tot respectul meu.

Si pentru ca si doctorii-oameni trebuie sa poarte un nume, acestia se numesc domnul doctor Andrei Ioan Bogdan si domnul conferentiar Gheorghe Popescu.

Le multumesc pe aceasta cale si doctorilor Gican Vlad, doamnei doctor anestezist Popa, kinetoterapeutului, colectivului de asistente si de infirmiere ai Sectiei I de Ortopedie de la Spitalul de Urgente Floreasca.

Va multumesc ca existati!

Bucurestiul vazut de la etajul 8

Silita de imprejurari nu tocmai dintre cele fericite, de o saptamana si ceva ma aflu in Bucuresti. Daca scopul sederii mele aici n-ar fi unul legat de problemele de sanatate ale mamei mele, as putea spune lejer ca ma aflu in concediu. De fapt, eu chiar sunt in concediu, insa de data aceasta cuvantul nu capata tocmai forma pentru care a fost ales.
Cum vremea de afara nu este atat de buna pentru plimbarile in aer liber, sederea mea aici se imparte in doua mari activitati: mersul la spital de doua ori pe zi si trandaveala in pat, in fata laptopului sau a televizorului.
Nu stiu de ce, dupa mersul de dimineata si de seara la spital, ajung acasa foarte obosita. Mai obosita decat daca as fi stat la serviciu 8 ore. Mersul cu tramvaiul ma oboseste cumplit. Parca cineva m-ar pune sa imping la vagoane.
La ceas de seara, capul meu brun de provinciala din sudul Moldovei se iteste temator la ferestrele apartamentului in care stau. Racoarea de dupa arsita zilei imi prinde tare bine, insa privirea imi este obturata de blocul de vis-a-vis. Aoleu Doamne, dar oare constructorii aia nu stiau semnificatia cuvantului distanta? Fara sa vreau si fara sa ma intereseze viata nimanui, privesc involuntar, seara de seara, la ferestrele blocului din fata mea. Multumesc in gand (nu stiu bine cui) ca blocul din fata mea are doar 7 nivele si il masor din ochi cu privirea. O cutie destul de mare, in care salasluiesc suflete la fel ca si mine. Numai ca sufletele astea stau de fiecare data cu spatele catre ferestre. Ma gandesc si nu-mi dau bine seama, dar cred ca asta e pozitia preferata a celor de prin zona aceasta. Nu vad pe nimeni sa-ti tina ca mine capul intre palme si sa incerce sa caute o bucatica de cer. Toata lumea sta incremenita, in fata vreunui calculator sau a unui televizor. Aseara o doamna intindea rufe. Ei bine, pana si dumneai intindea rufele cu spatele catre geam. Mi-am adus aminte atunci de bradutul din fata camerei mele de acasa. Si eu stau tot la bloc, insa acolo, in micul oras din provincie, constructorii cred ca aveau si suflet. Distanta dintre blocuri e rezonabila, ba chiar mai este loc si de cativa copaci sau de cateva flori. Cred ca sunt si aici locuri din acestea, dar oare, la cei care stau la etajele superioare nu s-a gandit nimeni?
In minte cu imaginea doamnei care intindea rufe, peste care incerca sa se aseze imaginea cu bradutul, topai plina de elan la balconul celeilalte camere, in speranta ca acolo voi reusi sa ma bucur de alta priveliste. Plina de entuziasm, imi pregatesc bine locul si incerc sa-mi lansez privirea. Din pacate aruncatura nu bate destul de mult, pentru ca se opreste la doar cativa metri, in niste balcoane ale unor blocuri cu 10 etaje. Ufff!!! Imi schimonosesc chipul, asisderea unei fetite careia i s-a stricat papusa. Si in dezamagirea totala, un zgomotma facu sa tresar. Un gugustiuc, pleostit de sete sau poate de foame, incerca sa-mi atraga atentia. Capul i se rotea asemenea unei jucarii, iar ochisorii ma priveau de parca mi-ar fi citit dezamagirea. L-am privit atent si am inteles atunci ca poate, nu e totul pierdut. Atata vreme cat el e liber, fiecare dintre noi mai are inca o sansa sa vada cerul. Mi-am lasat atunci trupul sa curga in singurul fotoliu de pe balcon, iar cand am ridicat privirea, chipul mi s-a luminat asemenea lunii pline. Gasisem in sfarsit oaza mea de liniste: cerul pe care-l priveam dintr-un fotoliu, ascuns intr-un balcon de la etajul 8 al unui bloc din Bucuresti.

De ce imi place sa calatoresc

Calatoresc pentru ca ma tem de timp. E singurul lucru de care ma tem (evident, dupa frica de Dumnezeu, ca toti cei care cred in El) si singurul lucru care ma impinge de la spate sa plec spre necunoscut.
Imi place sa plec fara o destinatie anume, fara o tinta precisa, sa ma urc in tren sau in masina si sa-mi cumpar in ultima clipa biletul sau sa virez neplanificat catre o detinatie, manata de instinct.
De ce fug de timp? Poate din cauza faptului ca simt ca nu-mi ajunge atat cat as vrea eu sa-mi ajunga. Sau pentru ca am sentimentul ca intr-o buna zi, timpul se va opri in loc, fara ca lucrul acesta sa fie precedat de vreun avertisment, exact la fel cum iau eu virajele catre necunoscut.
Gandindu-ma la asta, poate egoist din punctul de vedere al unora (de care insa nu-mi prea pasa pentru ca fiecare om e setat cu si pe timpul lui), plec catre o lume necunoscuta, la fel ca un planor luat de vant care aterizeaza neanuntat in curtea unui satean.
Si-n pelegrinarile acestea ale mele, pe uscat de cele mai multe ori, pentru ca marea e ceva pe care m-as teme s-o calc in picioare, am ajuns in locuri in care simteam ca sufletul imi mai trecuse aldatad’ pe acolo, iar simtirile mele parca inviau la intalnirea cu fiecare fir de aer pe care il respiram cu narile largite.
O secunda doar imi trebuia ca sa stiu ca am mai fost pe acolo, o viata de om ca sa nu-ti poti the seama de asta, o clipire si-o adiere de vant indeajuns ca sa pot simti ca am trait in acele locuri.
Picioarele ma conduceau, fara insa ca mintea sa-mi poata reactiona, catre colturi de strazi sau catre poteci batute de vreme. Doar sufletul imi era ghid si nu-mi era frica nici un moment ca m-ar duce in locuri saracite de emotii. Ma opream ca un somnambul trezit din somn, intr-o intretaiere de drumuri, iar acolo, in mijlocul strazii, eram doar un praf de stele in bataie de vant, insa cu trairi ce treceau dincolo de peretii caselor care ma inconjurau. Stiam pe de rost, cu ochii inchisi, toate zidurile pe langa care treceam, iar mainile mi se prelingeau peste ele. Era atat de limpede ca mai fusesem acolo, poate intr-o viata sau chiar mai multe, iar zidurile acelea poate imi purtau inca zambetele sau lacrimile. Le iubeam asa cum nu stiu daca se poate descrie in cuvinte.
Ciudat e insa faptul ca din locurile acestea in care eu am trait, nu-mi aduc aminte decat de existenta lor si a mea in ele, insa de persoanele pe care le-am iubit sau pe care le-am urat nu-mi aduc aminte nimic, nici macar pret de o rasuflare. Inclin sa cred ca asta e pavaza lui Dumnezeu in fata sufletului meu care s-ar sfasia de durere daca si-ar aduce aminte de cei dragi din alte vieti si din alte locuri. N-as vrea sa cred ca am penetrat scutul si acesta este raspunsul trairilor si aducerilor mele aminte.
As vrea sa cred doar ca sunt intr-o ciontinua cautare, de locuri dragi si de amintiri pe care sufletul meu le-a pierdut pe drum iar acum incearca sa le regaseasca.
Calatoresc pentru ca ma tem de timp…mi-e teama ca nu-mi va ajunge ca sa-mi traiesc existentele anterioare.
P.S. Particip cu aceasta postare la concursul organizat aici, asa ca orice la like la comentariul meu este bine venit.

Doua biciclete...

Doua biciclete…
Imi aduc aminte de zilele copilariei…aveam 9 ani si am primit in dar, de ziua, mea, o bicicleta rosie. Aveam sentimente diferite vis-a-vis de acel cadou…pe de o parte eram exaltata ca primisem in dar asa ceva…pe de alta parte, eram ingrozita: habar nu aveam sa merg cu bicicleta. Aveam insa sa cunosc o mare dragoste la acea varsta si anume pedalatul…oh, Doamne…a fost atat de greu…de la juliturile in genunchi, pana la cazaturile in tufisurile din fata blocului si la hohotele de ras ale copiilor de pe strada. Insa eforturile au meritat pe deplin…ceea ce avea sa urmeze mi-a ramas si-mi va ramane intiparit in minte pentru toata viata. Nu voi puta uita ca, cel care ma invatase sa merg pe bicicleta, cel care avusese atata rabdare cu mine, cel care ma sustinea de subtiori cu o mana si cu cealalta incerca sa stabileasca un echilibru, cel care ma ridica atunci cand cadeam si cel care imi stergea de pe obraz lacrimile atunci cand copiii hohoteau, mi-a aratat adevarata dragoste pentru o plimbare cu bicicleta. Tatal meu (caci despre el este vorba) a reusit sa ma faca sa-mi infrunt toate temerile si sa trec peste toate obstacolele…peste toate durerile si supararile si mai presus de asta, sa ma faca sa-mi doresc ca, in fiecare dupa amiaza, sa ne plimbam in doi. Traiam pentru acele dupa amiezi…traiam cu gandul ca acele clipe fericite se apropie…ma trezeam in fiecare dimineata cu gandul la dupa amiaza acelei zile…respiram in aer dragostea pentru plimbarile cu bicicleta, alaturi de tatal meu. Eram atat de fericiti…doi oameni…un tata si o fiica…doua suflete pereche…doua biciclete. in fata ochilor mi se perinda acum toate apusurile de soare pe care le sorbeam din priviri…toate ploile de primavara care miroseau atat de frumos…a reavan si a flori de culoarea liliacului…toate frunzele aurii care imi ramaneau agatate in par in serile de toamna mirosind a fum…
Aud si astazi glasul tatalui meu…vocea care stia sa ma dojeneasca atunci cand greseam si sa ma aline atunci cand imi era greu. Cine-si imagina ca un obiect, neinsufletit la prima vedere, o bicicleta, un obiect fara viata, rece, inert, avea sa insemne atat pentru mine si pentru amintirea celui pe care-l voi pastra vesnic in suflet? Bicicleta aceea rosie, cu nume de cal maiastru s-a dovedit a avea suflet, a emana caldura si bucurie si a intipari pe veci niste amintiri ale unui suflet de copil devenit intre timp matur. Cine-si putea inchipui ca, acea bicicleta rosie ar putea pastra, peste timp, cuvinte nespuse, priviri cu inteles, gesturi parintesti, zambete si lacrimi de copil?
Zilele trecute mi-am luat o bicicleta. E mai mare decat cea pe care o aveam in copilarie, iar culoarea este visinie, semn ca rosul din sufletul meu s-a mai estompat. De ce mi-am luat bicicleta? In fata lumii am spus ca din dorinta de a fce miscare. Insa, motivul este altul. Poate…pentru ca, in inima mea ramasa de copil, inca sper ca, odata cu ea, cel care m-a invatat sa iubesc plimbarile si sa ma bucur de viata, de apusuri, de anotimpuri, cel care m-a invatat sa rad atunci cand din ochi siroiau lacrimi, cel care m-a invatat sa iubesc chiar si ceea ce doare, se va intoarce…
P. S. Articolul este adaptat dupa un articol de-al meu cu care am participat la un concurs. 

Profesoara de briose

A fost o data ca niciodata, intr-un vest de tara, o fata cu par aramiu de toamna si suflet de primavara. Si pentru ca acasta fata avea un talent neobisnuit in ale bucatariei, bunatatea sufletului ei a indemnat-o sa le invete si pe alte fete, din alte colturi de tara, tot cu suflet de primavara, sa gateasca.
A stat si s-a gandit si a masurat de trei ori pana a taia si a hotarat ca, pentru inceput, fetele sa invete a face briose. Dar va ganditi ca asta era de ajuns? Nicidecum! Pentru ca la marinimia sufletului ei, fata cu suflet de primavara a hotarat sa le impartaseasca invatacelelor si retele pas cu pas ale acestor gogoloaie mici si pufoase umplute divers si ornate dupa pofta inimii. Si pentru ca briosele nu erau de ajuns, fata noastra a decis ca, pe langa briose, sa impartaseasca cu celelalte fete si secretele mestesugului fauririi cupcake-urilor si ale muffins-urilor. Da, stiu, suna a limba straina, dar trebuiau sa poarte si ele o denumire, nu? :) Si pentru ca asta nu este totul, fata din poveste a hotarat ca cea mai destoinica ucenica va primi in dar o tava in care isi va putea plamadi pe viitor gogoloaie mici si pufoase.
Toate acestea au fost cladite cu slove la un concurs organizat aici Prepara briose si castiga o tava pentru ele  la care ucenica din mine a dorit sa intre.
Ei da, dar treaba cea grea abia acum vine. In primul rand pentru ca trebuie sa alegi din multitudinea de retete pe care pe care vrei s-o prepari iar, in al doilea rand, pentru ca chiar trebuia sa treci la treaba.
Tinand seama de faptul ca inclin balanta spre bunataturile sarate in defavoarea celor dulci, am gasit de cuviinta ca maslinele si cascavalul imi vor ostoi pofta de ceva bun si sarat, cu toate ca la momentul respetiv eram in a treia zi a unei diete.
Prin urmare, am ales sa prepar Briose cu masline.
Asadar, m-am inarmat cu igredientele de baza:

- 100 g masline negre,
- 200 ml ulei de masline,
- 250 ml iaurt,
- 500 g faina,
- 3 oua,
- 50 g cascaval,
- 1 plic praf de copt,
- sare, piper alb
si la ceas de seara, am purces pe drumul necunoscut al fauririi brioselor cu masline. Cine-si imagineaza ca am pus la intamplare ingredintele pe masa, se inseala! Ouale erau din cele mai bune, autentice de tara, iaurtul ales cu grija si dramaluit cu masura speciala, uleiul de masline dintre cele mai bune, faina cantarita cu grija fara nicio abatere in plus sau in minus, cascavalul din cel mai falos, iar maslinele...dintre cele mai negre si mai gustoase.

Intr-un caston am pus cele trei oua si mi-am concentrat toata energia asupra lor, amestecandu-le energic, cu sufletul la gura, asteptand ca volumul acestora sa se dubleze. Dupa ce am trecut de acest pas,  am adaugat uleiul, iaurtul, cascavalul dat pe razatoarea mica, sarea si piperul alb. La capitolul sare am avut ceva de discutat cu printul din dotare care sustinea sus si tare ca o lingura de sare la 500 g faina este mult. Castigatoarea am fost insa eu, pentru ca daca fata cu suflet de primavara scrisese ca asa trebuie, apoi insemna ca lucrurile stateau chiar in felul acesta.
Am trecut apoi la adaugarea fainii si a prafului de copt, cernute cu grija pe o hartie alba pe care am format o movila ninsa.
Abia la final a venit randul maslinelor pe care le-am adaugat in aluatul ce le astepta si grijuliu. Am amestecat cu lingura toata aceasta adunare de lume buna si mi-am privit opera pe jumatate terminata.

Hm! Acum e acum! Ori vor iesi niste pietroaie, ori ma voi uimi pe mine insami.
Am luat asadar tava de briose a mamei, pe care cu greu am capatat-o (nu din cauza ca mama ar ezita sa-mi imprumute tava de briose, pentru mama mi-ar da chiar si viata ei, ci pentru ca trebuia sa ajung la ea), acesta fiind si motivul intarzierii mele la inscrierea in concurs si am trecut la asezarea aluatului in gaoace, presarand pe deasupra cateva feliute de masline pe care le pastrasem cu inteligenta la inceput :), dar doar pentru ca fata din poveste nu uitase sa spuna si asta.

Am asezat tava de briose cu aluatul puhab in ea, in cuptorul incalzit in prealabil, unde le-am tinut 40 de minute, cu o bataie de 2-3 minute in plus, pentru ca mie-mi plac bunatatile crocante si se pare ca al meu cuptor nu prididise sa termine de colorat briosele.
Nu va imaginati ca in tot timpul asta am avut astampar! Periodic, am spionat tava cu briose, prin aprinderea beculetului din cuptor. Lucrurile pareau a merge pe fagasul cel bun, asa ca sufletul incepuse sa-mi vina la loc.
In cele din urma, la ceasul la care oamenii normali dorm iar nebunii fac briose (asta nu face parte din poveste :) briosele mele au iesit din cuptor generoase, pufoase, rumene, cu machiajul perfect, numai bune de mers la o gala festiva.

Am impartit o briosa cu printul din dotare, apoi am mers la culcare, unul dintre noi cu sufletul cat o mie de inimi, celalalt cu ochii cat cepele si inca necrezand ca pot exista si minuni.
Astazi am facut o derogare de la dieta si am servit o briosa alaturi de un pahar cu iaurt, iar jumatatea mea, alaturi de o cafea (poza cu cafeaua se pare ca nu vrea sa se infatiseze).

Prin urmare, datorita entuziasmului tau in bucatarie, a prieteniaeie cu care imparti cu noi secretele retetelor si in marinimia unui suflet pe care in ziua de astazi rar il mai intalnesti, te declar, fata cu parul de toamna si suflet de primavara: PROFESOARA DE BRIOSE. Acum si pentru totdeauna, astazi mai mult decat ieri si maine mai mult decat azi!
Si pentru ca toate povestile cu fete frumoase se termina frumos si poarta un nume, trebuie sa inchei si eu in acest ton si mai spun doar atat: Liana Toma, te iubesc!

Bunicul secundelor

Pleoapele i se deschisera brusc, asemenenea unui somnambul care se trezeste noaptea, ca la o pocnitura de degete si incepe sa umble fara noima. Respiratia i se oprise pret de cateva tiuituri de bufnita, indeajuns ca sa poata auzi…auzea parca mai bine atunci cand isi oprea respiratia. Astfel, cu ochii tinta si cu respiratia taiata reusi sa auda ticaitul fiecarui ceas din incapere. Le stia pe toate, pe de rost, iar fiecare dintre ele purta un nume. Erau acolo batrani ale caror arcuri erau ruginite de vreme, femei in varsta cu ochelarii putin crapati chiar langa rama, femei in floarea varstei ce purtau picturi manuale, barbati ferchezuiti purtand lantisoare aurite si copii cu ticaitul strident, plesnind de fericire si de sanatate. Printre toate aceste ceasuri-suflete existau acolo, parca puse de Dumnezeu de cand facuse lumea, ceasuri pe care nimeni nu mai venise sa le ia acasa, monumente de rabdare si de trecere a timpului.
El, ceasornicarul acesta micut, cu aer de bunic din povestile cu aer de munte si nepoate cu nume de ciocolata, putin garbovit de vremea petrecuta in aplecarea peste ceasurile-suflete, le cunostea povestea fiecaruia dintre ele si le stia sufletele asa cum il cunostea pe al lui.
Bunicul ceasurilor-suflete stia cum sa le adoarma seara de seara, cantandu-le romanta cu care isi cucerise iubirea vietii cu ani in urma. Si absolut de fiecare data, ceasurile-suflete isi dadeau limbile peste cap, cascand din toate incheieturile, sfarsind prin a atipi pret de cateva secunde. Iar el, doctorul de ceasuri si de suflete, seara de seara, miscandu-se agil printre toate sufletele adormite, le mangaia de fiecare in parte, cu dragoste, astfel incat absolut fiecare ceas ramanea pret de cateva secunde fara sa mai bata. Aceasta era multumirea bunicului ceasornicar…aceasta era menirea pentru care el mai era inca in viata…in fiecare noapte, in timp ce toti muritorii dormeau, el reusea sa opreasca timpul in loc, pret de cateva secunde, atat cat romanta fredonata de el adormea cerasurile-suflete.
P.S. Particip la acest concurs.

Din clipa de viata...

M-am nascut intr-o scoica...nu, nu sunt perla si nici nu mi-as dori sa fiu...
Am inceput sa respir printre aripi de fluturi...cu perdaf de aroma de floare...nu, n-am fost omida sau cine stie...
Am invatat sa merg sprijinita de coloana vertebrala a copacilor...uneori mi-am scrijilit palmele de scoarta lor si am si acum in palme urmele primelor mele cazaturi pe pamantul reavan...
Am inceput sa iubesc atunci cand inima nici nu-mi crescuse bine...poate iubeam cu creierul...acum nu mai conteaza, pentru ca intre timp inima mi-a devenit intreaga...
Traiesc intr-o ceasca cu cafea...si sper din tot sufletul sa dau cat mai tarziu de zat, pentru ca nu-mi place ghicitul in cafea si nu vreau sa stiu nimic din viitorul ce va sa vina...
Iubesc aceasta viata ca o clipa si astept cu nerabdare clipele viitoare pe care le-am mai trait sau nu...in care am invatat sa respir, sa merg, sa iubesc...
Astept sa vina clipele in care sa invat din nou ceea ce am invatat dar deja am uitat...si ce placut va fi sa ma prefac ca o fac pentru prima data...
As fi vrut sa ma nasc din nou intr-o scoica, dar presimt ca urmatoare clipa de viata imi va rezerva altceva...

O vacanta de printesa

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la vacanta, la zilele de concediu, la zilele in care ma urc in masina si merg pe soselele tarisoarei mele dragi, la clipele petrecute pe meleaguri pe care nu am fost niciodata sau dimpotriva, ma intorc acolo pentru a nu stiu cata oara, ma apuca un chef de facut bagaje, ca valiz mea deja s-a obisnuit cu armata su-sjos, sus-jos, ori de cate ori cat in reverie.
Mama imi spune ca-mi place sa colind, sa tot plec si sa ma pierd in zilele de vara ori de toamna timpurie, printre valuri de mare sau printre coline cu care imi placxe sa ma identific.
De ce-mi place sa ma plimb? Pur si simplu m-am nascut cu instinctul de calatoare. Ma gandesc ca intr-o viata anterioara am fost vreo "vikinga" ceva ca ma omoara pasiunea asta a "expeditiilor" cu valiza in masina sau in cala avionului.
Doamne...muica...imi sfaraie calcaiele cand vine vorba de plecare.
Dar, pentru ca trebuia sa existe un dar, sangele de viking pe care cred ca l-am mostenit de la vreun strabun s-a impletit cu ceva fire de ADN de la vreo printesa, pentru ca nu va inchipuiti ca-mi place sa colind tara si sa spal farfuria de salata in rau. Nu....sunt comoda din fire, imi place luxul si lafaiala si merg pe principiul ca daca plec in concediu, apoi trebuie sa ma rasfat. Decat mult si prost, mai bine putin si lux. Eh, daca se poate mult si lux, n-o sa refuz, cu riscul ca-mi iau concediul si pentru anul viitor ca sa ma pot satura de conditii excelente in concediu.
Am stat in vietisoara asta a mea in hoteluri pornind de la o stea si ajungand pana la patru stele. Trebuie sa recunosc ca-mi place cderul instelat, cu multe stele, cat mai multe cu putinta, ca deh, asa-s eu...modesta din fire.:) Insa am ramas cu o dorinta nesatisfacuta si anume aceea de a sta intr-o locatie de 5 stele sau de 5 margarete. Nu stiu cum e, dar tare mult mi-as dori sa aflu. Simt eu asa, cu modestai care ma caracterizeaza :) ca astea 5 stele s-ar incununa de minune pe fruntea mea de printesa ratacita pe asfaltul roaselor. Si osicioarele mele muncite de atata sezut pe tronul regesc taaaaare mult s-ar bucura daca le-as odihni in niste pufuri de paturi de prin hotelurile de cinci stele. Recunosc: am jinduit, m-am uitat printre zabrele, am salivat in fata unor astfel de locatii, dar, din pacate, nu am ajuns niciodata sa ma bucur de ceea ce era inauntru. Partea aceea din mine neimplinita a plans intotdeauna dupa condurii doamnelor care urcau covorul rosu al scarilor ce duceau catre cerul imparatiei de 5 stele. Sufletul meu a suspinat mereu ori de cate ori ferestrele de cristal ale apartamentelor de cinci stele luminau in lumina candelabrelor. Luna se oglidea din ce in ce mai des in lacul lacrimilor ce-mi inundau ochii, din dorinta arzatoare de a patrunde in palatul ale carui usi se deschideau doar in fata domnitelor cu sange albastru.
Dumnezeu insa ma iubeste si iata ca raza de speranta s-a intrezarit printre ultimii nori ai primaverii ce vine. Speranta mea poarta un nume - Hotel BinderBubi Sighisoara.
Am facut un tur virtual si am ramas impresionata. Da, l-am gasit. Ma asteapta si-l cautam de multa vreme. ma asteapta cu camere inalte, ce inspira aer regal, cu paturi imense si relaxante, exact asa cum mi-am dorit intotdeauna, cu o arhitectura interioara ce-mi dovedeste ca cei care au muncit la acest palat de hotel s-au gandit in primul rand la cei ce-si vor petrece acolo noptile si nu numai.
Dar baia...lux, relaxare si desfatare...culorile faiantei si ale gresiei ma fac sa inchid ochii si sa ma simt ca in mijlocul naturii, in mijlocul unei ape line de izvor...printesa singura la imbaiat in rau...deschid ochii si vad minunea...natura prezenta in baia de hotel.
Ei, dar...pentru fetele regale cu sange albastru exista Prezidential suite...un vis devenit realitate. Imbanirile dintre lemn si pereti, mobilierul stilat si minunatiile care mobileaza cmera de baie ma fac sa ma simt fericita ca nu am intrat pana acum in alta locatie de 5 stele pana acum, pentru ca simt ca doar aceasta mi se potrivea!
Si pentru ca toate acestea trebuiau sa poarte un nume, acesta este Dafora Turism.

Am intrat in turul virtual al restaurantului...am inchis ochii si am auzit in surdina muzica de relaxare, pasii infundati ai chelnerului care se pregatea sa-mi omoare pofta de mancare cu ceva select dar satios, am savurat vinul ales si am decis ca acesta este locul in care mi-ar placea sa ma afuns in canapelele rotunde si afanate...printesa in jiltul regal...masa servita de cei mai destonici oameni si bucatele alese gatite de bucatari celebri.
Am iesit pe terasa, pentru ca orice suflet care se respecta bea o cafeluta sau o ciocolata calda dupa masa. Eh...ochii mi s-au umplut de frumos si sufletul mi s-a incarcat de curat. Privelistea ce mi se infatisa in fata ochilor m-a convind ca un loc mai bun ca acesta nu se va mai putea gasi pentru un asemenea palat.

Ei, dar pentru ca obrazul subtire necesita intretinere, aflati ca am gasit aici ceva ce nicaieri nu am vazut pana acum, nici macar in poze: relaxare in baia cu fan. Da, da, ati auzit bine: pe langa sauna uscata si sauna umeda, camera de relaxare si jacuzii, baia cu fan este ceva absolut inteligent inventat. Capsulele cu fan au menirea de a induce relaxarea, revigorarea si de a mari pofta de viata. Pai...pentru o printesa ca mine ce poate fi mai minunat?

N-am fost niciodata pana acum la Sighisoara, dar sunt absolut sigura ca voi ajunge acolo! N-am stat niciodata pana acum intr-o locatie de 5 stele, dar am convingerea ca voi inaugura sederea intr-un astfel de loc chiar aici http://binderbubisighisoara.ro. Nu mi-a picat niciodata cu tronc o astfel de locatie din prima, dar pentru ca simt ca m-am indragostit la prima vedere de acest loc, chiar acum ii dau un mare like: https://www.facebook.com/HotelBinderBubiMedias. Si pentru ca eu cred in coincidente, sunt fanul cu numarul 255. Cei doi de 5 din coada reprezinta stelele acestei locatii in care imi doresc sa ajung si stelele care se vor aseza pe fruntea mea de printesa atunci cand voi ajunge acolo!

Amintiri...Hotel Sanda din Venus

Hai vara, hai! Hai mai repede, ca deja simt cum imi zboara primavara de sub ochi!
Nu stiu de ce am din ce in ce mai pregnant nostalgia vacantei, a plecarii in concediu, a huzurelii la plaja sub umbreluta, a bautului cafelutei direct pe sezlong si a brizei de seara pe terasa restaurantului hotelului, in compania unui pahar de vin rosu, lejer. Am imbatranit? Ntztttt! Nu cred asta, pentru ca abia am implinit
39 de ani si ma simt ca la 22. Vine pensia? Nicio speranta! La ce varsta vor sa ne scoata la pensie...mai am de mancat serviciu pe paine! Cred ca raspunsul este ca simt aceasta nostalgie din cauza ca mi-e dor de mare din ultima zi petrecuta la malul ei.
E posibil sa-ti fie dor de ceva sau de cineva cand nici nu te-ai despartit de persoana respectiva sau cand nici nu ai plecat din acel loc? La mine se intampla asta ori de cate ori se apropie ultima zi de stat la mare. Simt intotdeauna ca nu am stat indeajuns, ca nu m-am saturat de privit marea si de adulmecat briza ei.
Imi aduc aminte de sederea mea la Hotelul Sanda din statiunea Venus.Era pe vremea cand inca ma duceam la mare cu bilete de bugetar (anii 2002-2005) si cand abia asteptam sa ajung acolo, chiar daca era doar un hotel de 2 stele.
De cele mai multe ori gasesti conditii bune exact acolo unde nu te asteptai si invers. De data asta stiu ca am plecat cu Dacia plina cu ventilator, cu televizor, cu cutie frigorifica, ibrice si tot tacamul.
Ce-a fost distractiv a fost ca le-am carat dupa mine degeaba, pentru ca hotelul era dotat cu un televizor, chiar daca mic, dasr totusi ea, cu frigider, la fel chiar daca mic, dar totusi era si doar ventilatorul si-a meritat plimbarea de la Focsani si inapoi.
Mi-a placut foarte mult acest hotel, poate pentru ca nu cunosteam ce inseamna in ca o stea in plus, poate pentru ca nu avusesem multe asteptari, dar primisem mai mult decat imi doream.
Imi amintesc si acum faptul ca imi facusem multi prieteni acolo, dar si faptul ca pana si cameristele erau mai umane decat astazi, interactionau, erau dragute, zambeau si-si faceau treaba fara sa le ceri s-o faca.
O faza hazlie a fost cu un cuplu aflat in luna de miere si care mancau la aceeasi masa cu noi. De ce erau haiosi? Pwntru ca mancau toata paine din cos pana ajungeam noi si ce nu mai puteau puneau alaturi, langa farfurie. Dragut, nu?
Cei de la cazare pe litoral mi-au trezit amintiri si nostalgii. Am revazut imagini cu acest hotel si parca sufletul a inceput sa-mi tresara. Unde-s plimbarile de seara pe faleza? Unde-s rasariturile de soare? Unde-s balacelile in apa calda? Unde-i acea fericire ca ai ajuns la mare dupa un an de zile de munca? Nu ne gandeam la multe stele sau la camere cu nu stiu ce dotari, eram fericiti cu hotelul primitor de 2 stele si cu camerele mai mult decat cu bun gust. Ne multumeam cu mancarea atat cata era si nu aruncam feluri de mancare pe care acum unii le lasa pe mese la bufetul sudez. Mi-e dor de acele vremuri! Daca vreti sa vedeti si voi imagini cu hotelul, au si cont de Facebook. Nu ezitati sa-l alegeti!

Mesajul unei tari

Intr-o tara in care bucuriile au devenit pasare rara, voi ati ramas singurul motiv de bucurie al romanilor.
Intr-o tare in care romanii dorm cu frica in san pentru grija zilei de maine, doar voi le mai puteti aduce uitarea.
Intr-o tara in care copiii se culca de cele mai multe ori flamanzi, doarr voi le mai puteti transforma foamea in bucurie.
Intr-o tara in care mamele plang pe infundate gandindu-se ca nu au ce mai pune pe masa copiilor lor, doar voi le mai puteti alina suferinta.
Intr-o tara in care cei bogati fura zi de zi, iar cei saraci raman fara servicii, doar voi mai puteti demonstra, prin puterea exemplului vostru, ca nu suntem inca o natiune pierduta.
Intr-o tara pe care toti cei din afara o batjocoresc, doar voi mai puteti apara prestigiul calcat in picioare de popoare care nu ne ajung nici pana la degetul mic.
Intr-o tara care mai crede doar in voi, TREBUIE sa mergeti pana la capat si sa aratati acestui popor minunat ca sperantele nu sunt desarte!
Haideti sa facem din nou ca inimile romanilor sa vibreze atunci cand rostesc cuvintele ROMANIA, TRICOLOR si FOTBAL.
Da, tu, jucatorule din Romania, doar tu ai mai ramas singura sursa de speranta a sufletelor chinuite din tara care te urmaresc cu lacrimi pe obraji! Gandeste-te acolo, in Olanda, ca nu joci pentru tine sau pentru echipa ta, ci joci pentru 20 de milioane de romani: copii, mame, tati, batrani fara speranta! Transforma-le lacrimile de durere de pe obraji in lacrimi de fericire. Vor valora de o mie de ori mai mult decat toate primele pe care le vei primi pentru castigarea meciului!
Am scris acest mesaj, inspirata de cei de la Asigurari City Insurance.

Leoflex...cadou pantofi si slujba ideala

Ei bine, mi-am gasit o noua vocatie sau o noua meserie sau un nou job...cum va convine...TESTATOR DE PANTOFI!
Da, ati auzit bine, nu stiu daca veti gasi meseria in CAEN, dar aflati ca exista. Au gasit-o ce de la http://leofex.ro/ si te mai si platesc pentru asta. Adica iti dau bani, pantofi de purat, o pereche la alegere si tu trebuie sa le scrii impresiile. Pfuuu...uite asta-i meseria care-mi place! De ce nu s-o fi inventat domle mai de mult? In ziua de azi, cand toata lumea inveneaza taxe, impozite si alte biruri care mai de care mai nastrusnice, uite ca cei de la leoflex au intiat aceasta campanie care mi se pare extrem de incitanta si de atractiva.
Prin urmare...se ia o colectie de pantofi primavara-vara 2013, se alege cate o pereche de pantofi pentru fiecare  dintre cei 20 de norocosi si sa da drumul la purtare. Ei...dar aceste 20 de persoane, pe langa faptul ca suntfoarte norocoase, vor mai fi remunerate, cu 150 de lei pentru serviciile aduse: fix cat sa nu lipseasca mielul de pe masa de Paste. Pai, in conditiile in care mai esti si bugetar, zau ca ti-a pus Dumnezeu mana in cap: pantofi, bani ches si noroc. Ei hai, ca poate azi e ziua mea norocoasa.
Asadar, nu-i mult de spus, nici de facut, avand in vedere ca absolut fiecare dintre noi se incalta inainte de a pleca de acasa: la serviciu, la cumparaturi, in barc cu bebele, la scoala, la banca pentru a-si achita ratele sau la agentia de somaj pentru a-si ridica indemnizatia.
Iata-i si pe Facebook pe cei de la Leofex unde veti gasi desigur toate aspectele acestei campanii. Ce vreau sa mai spun e ca pantofii raman la purtator, plata este doar pentru o saptamana de munca, impropriu spus pentru ca este o adevarata placere, iar posesorul-norocos trebuie sa fie atent la urmatoarele aspecte: aspect, comoditate si adaptarea cu diverse articole de imbracaminte.
Eu una mi-am ales deja perechea de pantofi http://leofex.ro/products-page/colectia-primavara-vara-2013/pantofi-femei-479-1/ si sper sa fiu si una dintre cei 20 de norocosi.
Asa ca promit sa vin la raport si aici, pe blog sa va conving ca mi-am facut treaba bine si ca am asigurat mielul de Paste. Basca, iupurasul mi-a mai adus cadou si o pereche de pantofi.
Hai si voi la depus CV-uri! Bafa multa!

Anvelope de iarna...pe principiul "iarna nu-i ca vara"

Nu stiu altii cum sunt, dar eu sunt un as al soselelor. Ei da, da, bine, aud deja comentarii, ca femeile sunt nu stiu cum la volan, ca folosesc oglinda retrovizoare doar pentru a se ruja, ca habar nu au unde-i cricul...
Basme domnilor, basme!
Ati gasit femeia-barbat la volan exact in persoana mea. Conduc de 20 de ani si declar cu mana pe inima ca sofatul este viata mea. M-am oprit si cu masina in intersectie, am ramas si fara benzina si am crezut ca s-a stricat masina, m-am luat si la intrecere pe bulevard, am schimbat si bujii, am facut si pana, am dat si la coada pompei...ehe...
Pe vremea cadn am inceput sa conduc si aveam o dacei veche, chiar de-o seama cu mine, habar nu aveam de cauciuri de iarna si de pericolele care ma pandeau la tot pasul circuland ianra pe polei si pe gheata.
Am avut doua incidente, in rest...trageam cu Dacia la sufa vecinii cu masinile lor din parcare.
Am avut un incident la un sfarsit de iarna, atunci cand pe sosea era fix o balta inghetata si pe care eu, incepatoare fiind, am calcat frana. Inutil sa mai spun ca m-am rotit cu masina la 180 de grade si ca m-am invatat minte pentru toata viata sa nu mai fac o asemenea greseala.
Dar cea mai si cea mai tare patanie a fost la inceputul unei ierni, cand afara a inceput sa ninga si zapada m-a prins in trafic. Prudenta...dar ce spun eu prudenta, pentru ca eram cu anvelopele de vara, am mers doar cu a doua, pana cand in spatele meu si-a facut aparitia un TIR. Nu avea cum sa ma depaseasca, pentru ca din fata veneau masini, iar eu nu aveam cum sa trag pe dreapta, pentru ca nu era loc pentru asa ceva. Ei, asta e, mi-am spus sa se tina dupa mine, n-are decat. S-a tinut cat s-a tinut, pana cadn s-a lipit de fundul masinii mele si mi-a tras un claxon prelungit si asurzitor. Cred ca mai mare sperietura ca aia nu am tras niciodata! Atat de tare m-am speriat, ca mi-au zburat efectiv mainile de pe volan.
Timpul a trecut, mintea mi-a mai venit la loc, intre timp am aflat si despre anvelopele de iarna si despre cat de mult te pot apara ele impotriva oricaror neplaceri din trafic pe timp de iarna.
Eu una sunt fidela anvelopelor Michelin, iar daca intrati pe site-ul lor va puteti achizitiona anvelopele in functie de marca masinii, de gama si modelul acesteia si chiar in functie de motorizare.
Nu sfatuiesc pe nimeni sa-si fure caciula de unul singur si sa mearga iarna cu anvelope de vara, pentru ca-si risca viata pentru un lucru banal si de bun simt.
Potrivit unor teste, atunci cand masina este dotata cu anvelope de iarna, oprirea se realizeaza mult mai rapid si anume dupa 27 de metri, in cazul in care ruleaza cu viteza de 50 hm/h. Masina dotata cu anevlope de vara opreste dupa 80 de metri, la 27 de metri (distanta la care se opreste masina dotata cu anvelope de iarna), cea dotata cu anvelope de vara avand inca viteza de 40 km/h.
Mai mult decat atat, anvelopelor de vara purtate iarna le scade flexibilitatea, acest lucru ducand la cresterea frecventei derapajelor, scaderea sigurantei la volan si la eficienta scazuta la franare.
In final, pentru ca toata lumea sa nu uite, nu trebuie sa asteptam iarna pentru a nedota masina cu anvelope de iarna, ci doar o temperatura de sub 5-7 grade Celsius.
Dragii mei prieteni, intrati si voi pe acest blog unde veti gasi conditiile de participare la concurs si poate veti castiga, cu conditia sa nu-mi luati mie premiul.
Felicitari, Michelin pentru ca aveti grija de noi atat vara cat si iarna!

Simt ca vine primavara

Simt miros de primavara

Printre tot ce ma-nconjoara.

Printre carti, pixuri, caiete,

Vad doar flori si june fete.

 

Si zambila mi-e privirea

Se citeste fericirea,

Ca zapada se topeste

Sufletul il simt cum creste.

 

Inima frezie-mi este

Si asa, fara de veste,

Simt cum sufletul nu-ncape

Si chair pieptu’ sta sa-mi crape.

 

De atatea flori curate

Ce se-aduna-n suflet toate

Am branduse, viorele

Ghiocei si chiar lalele.

 

Dragii mei prieteni, dara,

Uite-n prag de primavara

Va spun: „bratele deschise”!

Sa v-ajunga flori de vise.

 

Viata sa va fie lina,

Inima ca o gradina

Voie buna-n casa voastra...

Primavara...pe fereastra.

Hai la Techirghiol!

Astept vara cu multa nerabdare!
Anul acesta cred ca voi ajunge la mare la tratament. Pfuuu...am imbatranit...sau poate nu, dar incerc sa ajung mai mult pentru mama la Mangalia, pentru ca am auzit ca acolo tratamentul ar fi excelent. Tratament pentru reumatism, artroze si alte cele, dar ce ma fac cu nervii mei? Sa fie de la astenia de primavara? Nu stiu, dar simt ca pana la vara nervii ma lasa incet-incet si putin cate putin.
Iata de ce incerc sa ma gandesc la lucurui frumoase si la amintiri placute. Si cum acest concurs ma inspira la asa ceva, nu spun decat SA TRECEM AL TREABA! :) Concursul este organizate de acest site.
Adevarul e ca am fost prin ceva zone, am stat prin cateva hoteluri si pensiuni si de fiecare data mi-a placut sa iau cu mine doar ce am gasit frumos acolo. Chiar daca, uneori, nu am gasit numai lucruri la superlativ, am incercat sa inclin balanta sufletului prin "incarcarea" cu lucrurile frumoase.
Am stat in divere locatii de 1, 2, 3 sau 4 stele. As minti daca as spune ca la 3 sau 4 stele nu m-am simtit excelet, pe masura clasificarii locatiei respective, la fel cum as minti daca as spune ca la 1 sau la 2 stele nu m-am simtit bine.
Am invatat un lucru din toate vacantele mele care, cel putin pentru mine e un adevar inca valabil si anume acela ca niciodata, dar absolut niciodata, calitatea vacantei nu va fi direct proportionala cu numarul de stele al locului in care te vei caza.
De ce spun asta...
Sunt cativa ani buni, cred ca sase, de cand am fost in vacanta la Techirghiol. Da, nu va mirati, la Techirghiol si chiar cu mama!
Insa...si acum tin minte acea vacanta.
Dupa un drum Focsani-Techirgiol, cu Dacia din dotare (la acea vreme), dupa atata amar de vreme de mers cu geamurile lasate, pentru ca insa nu se inventase aerul conditionat pentru masinile autohtone, am ajuns la intrarea in localitate. Asa credeam. Insa...Stupoare! Nu stiam pe ce drum s-o luam, pentru ca indicatoarele ori lipseau, ori erau prea multe si fiecare indica absolut altceva. Ei...dar in aceeasi situatie se mai afla inca un domn si o doamna aflati intr-o alta masina de DJ, care stateau si priveau contrariati, nestiind pe unde sa inainteze spre statiune. Dupa un mic dialog cu cei doi (cu care mai apoi ne-am imprietenit) printre geamurile lasate, am convenit sa purcedem impreuna pe unul din dintre drumeaguri si am avut noroc! Am ajuns in faimoasa statiune Techirghiol.
Oh, dar neajunsurile nu se opreau aici. Cazarea a durat vreo 4 ore si nu exagerez absolut deloc cand spun asta. Am fost repartizate la o pensiune de la care am plecat dupa primul dus, deoarece era o pensiune "de familie" si faptul ca unul dintre membrii ei ne privea atunci cand faceam dus nu era nimic deplasat, deoarece..."lasati doamna...ca doar e ginerele meu".
Asadar, cu valizele din nou in portbagaj, am ajuns la vila Campina.
O vila de 1 stea, doar cu parter, cu baie comuna, separat pentru femei si pentru barbati, camerele destul de spatioase, cu doua paturi si o chiuveta. Prea modest pentru standardele mele mi-am spus, dar, tinand cont ca puteam da din lac in put, m-am resemnat.
Va intrebati oare de ce m-am simtit cel mai bine in aceasta vacanta?
Simplu! Pentru ca aici, in aceasta vila simpla doar cu parter, fara dus si toaleta in camera, mi-am facut cei mai multi prieteni decat mi-am facut in toate vacantele mele la un loc. Sentimentele de prietenie nu au mai fost anihilate de etajele hotelurilor, pe peretii goi ai lifturilor, de multitudinea de turisti in care fiecare dintre noi devine un anonim, de ignoranta de care ai parte, uneori, de unde nu te astepti. Nu, aici, in aceasta vila micuta, toti aveam un nume, fiecare stia exact cum ii cheama pe toti ceilalti, absolut toti ieseam seara la televizorul de pe holul vilei si tot impreuna mergeam sa facem plaja si ne balaceam in ghiol.
N-o sa uit poate, niciodata, serile pe care le petrecem tot impreuna, afara, in gradina pensiunii, necontand ca aveam varste diferite si proveneam din absolut toate colturile tarii. Cantam, mancam cateva fructe si spuneam glume. N-o sa uit nici plaja pe care o faceam cu totii, ascultand muzica de la un aparat de radio pe care il caram cu noi in fiecare zi si nici soparlele micute care ne acompaniau printre firele de iarba care se iveau pe aici pe colo.
N-o sa uit ca exact in acea perioada s-a sarbatorit hramul Manastirii din Techirghiol si ca am mers, din nou cu totii, sa asistam la slujba si sa luam apa vindecatoare de la un izvoras din curtea Manastirii.
Aceasta a fost cea mai frumoasa vacanta a mea petrecuta in Romania, intr-o mica vila, in care am invatat cu adevarat ce insemana prietenia si faptul ca oamenii din jurul tau te pot face sa uiti ca nu ai parte de confortul unui hotel de lux.
Data viitoare cand o sa mai ajung la Techirghiol o sa aleg Hotelul Anina. 
Daca va intereseaza il puteti gasi si pe Facebook, sub denumirea Complex Turistic Anina Techirghiol. 
P.S. Am vizualizat acum imagini cu aceasta vila si am ramas surprinsa ca este modernizata: AC, televizor si frigider in camera. Bravo! Bravo lor!
P.S. Articolul este mai vechi, dupa un alt blog al meu pe care il citez aici ca sursa de inspiratie pentru lamurirea oricarei persoane interesate, dar l-am actualizat pentru partciparea la cocnurs.

Adio Sensiblu!

Adio Sensiblu (dar nu adio si raman cu tine)!
Uite ca mi-a ajuns cutitul la os din cauza acestui lant de farmacii si nu mai pot nici macar sa-mi bag talpa pantofului intr-o locatie de-a lor.
E drept, imi placeau, mi-au dat card de fidelitate, beneficiam de reduceri, de paste de dinti si de sapunuri atunci cand luam reteta mamei, dat GATA! Sambata 23 februarie 2013 m-au pierdut de client.
Si pata nu mi s-a pus asa...deodata...ci s-au acumulat foarte multe patanii cu aceasta farmacie.
Luna de luna mama are o reteta pe care trebuie s-o ia in mod obligatoriu, deoarece mai multe maladii ii afecteaza starea de sanatate. Farmacii Sensiblu sunt multe in Focsani, asa cum si angajate sunt asisderea, dar trebuie sa spun, cu parere de rau, ca doar una dintre ele stie cu se mananca meseria asta. Nu stiu exact cum o cheama, dar lucreaza la farmacia Sensiblu de langa magazinul Profi din centru. E o doamna cu ochelari, inalta si numai buna de pus la rana. In rest...doamne pline de bijuterii si de fond de ten, imbacsite cu parfumuri fel de fel, tipe plictisite si dudui care se fac doar ca se uita in calculator.
Incerc sa-mi aduc aminte cum anul trecut m-au plimbat prin ploaie, de la o farmacie la cealalta, una pretinzand ca medicamentul pe care il caut s gasea la farmacia Sensiblu din piata. In piata, ce sa vezi, aveau medicamentul dar nu stiu ce avea reteta. Cand in sfarsit a "mers" reteta, nu au putut sa-mi elibereze medicamentul pentru ca nu era bagat la raf.
Alta data, nu aveau medicamentul (era a treia luna in care intrebam de el la farmacia Sensiblu din Carrefour) pentru ca fusesera in inventar.
Dar sambata, rabdarea mea a mers pana la paroxism, atunci cand am mers la farmacia Sensiblu din Kaufland. Acolo, tot o doamna cu ochelari, care la inceput simpatica, dar s-a dovedit ca aparentele inseala, mi-a refuzat reteta, dupa ce a invarti-o de dracii au luat-o, incercand sa ma convinga ca doamna doctor a gresit-o. Codul...mdicamentele...mama ma-sii, dar am plecatd e acolo cu buza umflata. La distanta de cateva sute de metri (1 minut de mers cu masina) m-am oprit la plezneala la o farmacie oarecare. Nu facea parte din niciun lant, nu-mi oferea nici reduceri...farmacie in care, spre stupoarea mea, reteta nu mai era gresita, codul era corect si in plus de asta mai aveau si toate medicamentele. Si pentru ca Dumnezeu ma iubeste, mi-au dat si de acolo un card care culmea, imi oferea reducere.
Si stau si ma intreb...de ce trebuia sa suport eu toate astea in fiecare luna? De ce trebuia sa ma plimb de la un Sensiblu la altul? De ce trebuia sa indur prefacatoria lor atunci cand pretindeau ca se uita pe stocurile de la alte farmacii Sensiblu si ma trimiteau acolo, ca sigur le voi gasit pe toate si afara era leopardul?
Mai precizez ca nu luam doar retete de la acest lant farmaceutic, ci si medicamente cu bani in mana, cum se spune,d esi si pe reteta plateam cam 100 de lei pe luna.
Prin urmare, adrio Sensiblu...ramai cu bine, ca ochii mei nu-i veti mai vedea in vecii vecilor. Sa aveti parte de clienti buni, asa cum au fost eu, dar nu si prosti, asa cum tot eu am fost!

Ma-ntorc la tine iar si iar...

Ma-ntorc la tine iar si iar mare albastra...
Iubesc marea pana in cele mai ascunse colturi ale sufletului meu. O iubesc in fiecare anotimp si mi-e dor de ea, ca si cum intr-o alta viata as fi fost rupta dintr-un val...incerc sa-l gasesc si acum pentru a ma simti intreaga.
Dragostea pentru mare a venit pe lume odata cu mine, sau poate chiar inaintea mea, cine mai stie...stiu doar ca dincolo de puterile mele omenesti ceva sau cineva reuseste sa ma aduca an de an la picioarele ei. Ingenunchez in nisip si-mi ingrop fata in spuna valurilor de la tarm...o aud si o miros prin fiecare simtire cu care m-a inzestrat Dumnezeu...simt ca mi-e mama! Si marea imi pune de fiecare data in par fel si fel de posoabe...scoici..alge...fire stralucitoare de nisip...simt ca ma iubeste si ea...unoeori aud ca-mi spune asta...noaptea, cand atipesc cu trupul moale lipit de un stabilopod pe care se sparg intruna valuri...leaganul copilariei si al vietii mele.
Inca de mica am fost purtata la mare de catre parintii mei. Nu stiam inca sa merg, dar stiam sa iubesc marea...in galetusa cu nisip si apa, spunand cuvinte intelese doar de noi doua, faceam amestecuri de dragoste si juraminte de iubire!
In timpul scolii, devenise deja o obsnuinta ca, de la serbarea de premiere de sfarsit de an, sa plecam direct la tren, eu cu coronita de trandafiri facuta de mama din trandafirul din fata geamului de la balcon (care sia cum mai exista), ai mei cu valizele pregatite de dinainte cu o saptamana.
Abia asteptam sa o vad si sa-i daruiesc coronita cu flori. Simteam ca pentru ea invatam tot anul, astfel incat sa pot sa savurez cu sufletul incarcat de dor, momentul in care eu, bucatica rupta din val, sa-i ofer acestei maretii albastre ofranda mea. Coronita plutea pe crestele valurilor pana cand o pierdeam din ochi, semn ca marea imi multumea la fel cum ii multumeam si eu de fiecare data cand o auzeam pe perna mea seara, inainte de culcare.
Cand am mai crescut, am simtit ca o iubesc altfel...cu fluturi in stomac si cu fiori pe sira spinarii. Inexplicabil...nimic gandit de dinainte...trebuia sa ajung la ea si sa-i povestesc clipele de peste an...sarutarile furate...visele zdrobite...grijile adolescentine si temerile pentru ceea ce va sa vina.
Stia sa ma asculte asa cum nimeni nu o facea. Lipita de stapilopode, calde inca de peste zi, atipeam ca in copilarie, cu capul sprijint in palme, icnercand sa n-o pierd din ochi nicio secunda...aveas i ea atatea sa-mi povesteasca.
Am lipsit doar doi ani...atunci cand, silita de imprejurari am ajuns alte doua mari...nicio macar o secunda nu mi-am imaginat ca le pot iubi, eu o pot iubi doar pe ea, cea din care m-am rupt si langa care mi-ar placea sa respir pentru ultima data. Trupul si mintea mea nu au fost intregi in acele veri...imi lipsea si fiecare secunda pe care o petreceam dincolo de granite erau precum gratiile unei inchisori in care eram silita sa stau. In acei doi ani am ajuns la ea o data toamna, atunci cand lacrimile mele de dor se impleteau cu stropii de ploaie cazuti din valuri si ii juram ca n-o sa mai plec niciodata de langa ea.
In cel de-al doilea an am ajuns la ea iarna si am simtit atunci ca o iubesc atat de mult incat nimeni nu mai avea loc in sufletul meu. Linistita si singura, ca o mama grijulie asteptandu-si copilul de la scoala ea era acolo, impietritab de vreme si de frig, surazatoare insa atunci cand mi-a simtit prezenta.
Am plecat de acolo cu lacrimile ei pe obraji si, de fiecare data atunci cand mi-e dor de ea, plang, iar din ochi rasar boabe de apa sarata, pline cu franturi de mare si cu rasarituri de soare.
As fi vrut sa-i spun cat o iubesc, dar nu stiu cum sa fac asta pentru ca cele cateva cuvinte pe care le stiu legate de acest sentiment ar pali in fata imensitatii sale. Mai bine nu-i spun...ma voi stradui sa-i arat an de an si noapte de noapte, asa cum o fac inca de pe vremea cand nu puteam inca merge si cand nu puteam inca vorbi.
Si pentru ca trebuie sa scriu si ceva legat de turism, astfel incat sa particip la acest concurs, incerc sa-mi aduc aminte de una dintre experientele mele in sederea la mare. Am stat in multe hoteluri, insa, voi aminti de sederea de la mare de anul trecut care s-a petrecut la Hotelul Majestic din Mamaia. Pe acest site puteti gasi o multitudine de locatii de cazare la mare, printre care si Hotelul Majestic, despre care tocmai va vorbesc.
O locatie excelenta, cu camere spatioase si curate, dar ceea ce exceleaza la acest hotel este mancarea. Servita in sistem bufet dimineata si la pranz, masa este extraordinar de bine gandita pentru toata lumea. In afara d mancarea din restaurant, afara fumega in continuu gratare pe care sfaraie mici si friptura, dar si tigai in care se rasucesc fel si felde preparate din carne de pui, porc, vita sau oaie.
La capitolul parcare insa nu stau prea bine si spun asta pentru ca la dimensiunea hotelului, locurile sunt extrem de limitate. Eu am gasit cu grutate un loc in lateralul hotelului, dar am avut ghinionul ca sub copacul langa care am parcat masina sa doarma foarte multi pescarusi. Intr-o singura noapte masina mea a fost alba. S-o duc la spalatorie? Pierdeam locul de parcare. S-o spal eu? Nu reuseam singura. Asa ca am rugat un baiat care am vazut ca se ocupa cu asa ceva, l-am platit si am fost asigurata catotul va fi OK.
Am dormit linistita, cu gandul ca masina mea va fi ca noua de dimineata. Socoteala de acasa nu s-a potrivit insa cu cea din targ si din prea mult zel, baiatul a ras petele persistente de pe masina cu tot cu vopseaua de pe ea. Nu mai aveam ce face, baiatul disparuse odata cu vopseaua de pe masina.
Am incercat sa privesc partea frumoasa a lucrurilor, privelistea marii de la etajul superior la care eram cazata, spectacolele de seara de pe terasa restaurantului si gandul ca anul viitor voi gasi un loc de parcare mai bun pentru masina mea, in concediu. Nu inchei insa pana nu mai adaug si faptul ca, din pacate, noi romanii nu prea avem simtul masurii si al bunului simt. Spun asta pentru ca, tot din pacate, la finalul mesei de pranz, de cele mai multe ori, pe mesele abia parasite de catre turisti, tronau farfurii pline cu mici, fripturi, dulciuri si stive de paine absolut neatinse. Oare e atat de greu sa ne ridicam de mai multe ori de la masa in cazul in care nu ne-am saturat si vrem sa mai mancam ceva? Oare e atat de dificil sa intelegem ca mancarea nu se termina? Ce ne face oare ca in plus de asta sa mai si strecuram, pe furis, cateva fructe si vreo cateva dulciuri "pentru copil, la plaja"...e atat de greu sa fim civilizati si sa ne respectam unii pe altii? De ce trebuie sa stam la coada la dozatorul cu suc pentru ca domnul ce a venit doar in slip la masa sa-si umple pet-ul de 2 l cu suc, in timp ceilalti asteapta cuminti doar cu cate un pahar in mana? Mai e mult oare pana cand cei 7 ani de acasa vor reprezenta exact cee ace se intelege atunci cand sunt rostite aceste cuvinte?

Draga ZEOPURUL meu...

Inca de la inceput trebuie sa va spun ca nu am fost
niciodata slaba. Am trecut prin toate fazele de gras si anume: grasuta, grasa,
foarte grasa, extrem de grasa si exagerat de grasa. Doamne! Ce fel suna
cuvantul asta! Oare de ce nu s-o fi inventat altul? De exemplu in loc de gras
sa folosim cuvantul destept! Oare ne-ar fi creat aceeasi repulsie? Nu stiu, dar
eu il voi folosi in continuare, pentru ca mi se pare mult mai interesant cel
de-al doilea. :)

Sa continuam...inca de mica mi-a placut sa mananc si sa
nu aud pe cineva gras (ups!) ca e destept si ca nu mananca mare lucru.
Nu....Desteptilor le place sa manance si fac din asta o pasiune! Marea problema
e ca ei nu isi cunosc limitele, nu stiu exact cand sa se opreasca, iar cand
constientizeaza cat de cat gravitatea desteptaciunii lor, e deja mult prea
tarziu pentru majoritatea dintre ei. Spun asta pentru ca oamenii destepti sunt
si sedentari. Nu pune un destept sa faca sport, pentru ca dupa 5 minute de efort
intens va sfarsi cu capul in frigider.

In viata mea de femeie desteapta, foarte desteapta sau
extrem de desteapta am tinut cure de slabire si diete nu spun sute, dar ceva de
ordinul asta, cu sau fara succes total sau partial.

Organismul meu deja stie ce inseamna oprimarea de la
dulciuri, paine, paste fainoase, cartofi, sucuri acidulate, alcool si alte
treburi ingrasacioase. Ochii mei s-au obisnuit deja cu privirile de caini
abatuti ale doamnelor din magazinele de haine atunci cand le intreb daca au
numere mai mai si invariabil primesc un singur raspuns: doar ce este expus. In alta
ordine de idei, ma gandesc ca asta e vreo parola de-a lor cvea, ca prea o stiu
toate. Si tot in alta ordine de idei,
pentru ca pe lumea asta trebuie sa existe si exceptii, aceasta este confirmata
de un magazin din centrul Brasovului, acolo unde poposesc de vreo doua ori pe
an si unde doamnele vanzatoare imi umplu cabina cu haine. Logic ca plec de
acolo cu cel putin doua sacose de cumparaturi si cu cardul ceva mai slab decat
la intrarea in magazin. Oare de ce acolo se poate? Dar aceasta este o alta
poveste...

Sa revenim...Cred ca a venit momentul ca aceste diete
interminabile ale mele sa poarte un alt nume...DETOXIFIERE...suna bine, asa cum
suna si cuvantul destept folosit in locul cuvantului gras.

Si pentru ca sunt o femeie desteapta, voi adopta noul
stil de viata si anume detoxifierea. Am 14 motive sa aleg aceasta varianta si
tot 14 motive sa nu mai stau nicio secunda pe ganduri.

Am gasit pe acest site www.zeopur.ro minunea cu care voi trece la
detoxifiere si anume Zeopur

Faptul ca 100 % natural si faptul cca este unic in
Romania imi dau din start purerea de a apasa pe butonul COMANDA. In plus de
asta ideea ca voi folosi ceva care imi va scadea si glicemia, dar are in
acelasi timp efecte antivirale, antioxidante si imunodilatatoare, ma va face sa
comand o doza dubla pentru a-i face un cadou util si sotului meu. Pretul
decent, usurinta utilizarii si efectul de adjuvant in guta m-au convins pe loc
ca si mama are nevoie de asa ceva. Si pentru ca toate astea nu erau de ajuns,
aceasta minune de ZEOPUR mai are si alte calitati si anume acelea de a curata
ficatul, vezica biliara si colonul, de a proteja stomacul, de a elimina
materiile grele din organism, de a preveni atacul cerebral si cancerul, precum
si pesticidele intrate in organism.

Bun...deci m-am asigurat si pentru cadourile ce vor sa
vina de 8 martie si de ziua sotului. Uite cum ZEOPURUL maI are un motiv in
plus ca sa-l aleg: acela de a oferi un cadou sanatos cuiva drag.

Si pentru ca o sa-l iau si pentru mine, nu pot decat sa
ma felicit! Singura, e adevarat, dar trebuie s-o fac pentru ca am gasit calea
ideala pentru a elimina kilogramele care imi dau un aer usor greoi, iar eu nu
vreau in ruptul capului sa mai arat asa.

Poate va intrebati ce minuni ascunde Zeopurul. Ei bine,
contine doar zeolit si ceai verde si nimic nu-i mai trebuie. Zeolitul sau „piatra
care fierbe” sau „buretele naturii” este un excelent eliminator al depunerilor
aderente de la nivelul intestinului gros. Si cu asta am zis tot, pentru cei
care stiti ca aveti si probleme de acest fel. In schimb, ceaiul verde un excelent antioxidant, diuretic, stimulator cerebral, stimulator al proceselor de ardere a grasimilor si factor de protectie anticancer. Ceaiul verde este prezent in ZEOPUR in extract de
10:1 ceea ce ii da o putere absolute excelenta.

Gata dietei
fortate! Gata privarii organismului ba de fructe si legume, ba de proteine, ba
de cereale! Mi-am bombardat organismul fara absolut nicio mila, ca pe un dusman, nu ca pe ceva in care salasluieste sufletul meu. Am adoptat metoda detoxifierii si a purificarii organismului de
toxime. Doar sunt o femeie desteapta, nu? :)

Si pentru ca toate lucrurile frumoase se termina cu o rugaciune, sa purcedem la ea

Draga ZEOPURUL meu/ Ce mi te-a dat Dumnezeu,/ Eu sunt gras, fa-ma subtire/ Si-ti declar pe veci iubire!/  Bani putini chiar eu am dat,/ Atunci cand te-am comandat,/ Ieftin esti si de efect/ Am gasit leacul perfect!/  Sa arat mai bine iara,/ Chiar in prag de primavara,/ Multumesc si iti voi spune/ Ca pe lume esti minune!

O minune...

Vreau o minune in viata mea! Adica, mai pe scurt, vreau un copil! Daca pana mai ieri m-am simtit eu insami un copil, o intrebare a mamei mele m-a pus pe jar si mi-a ridicat mingea la fileu! "Dar de tine cine o sa aiba grija cand o sa fii batrana?"
Intrebare fara raspuns, aruncata fara nicio rautate, pur si simplu, dar cu un efect naucitor, de pumn de halterofil cazut in capul unui gimnast de aceeasi greutate ca a unei oi. Na, ca cineva trebuia s-o spuna si pe asta...daca intrebarea sau una de fel asemanator ar fi venit din partea unuia de pe margine, m-as fi infipt cu dintii in beregata lui ca un lup nemancat de o vesnicie. Dar intrebarea a venit din partea mamei si nu pot hacui caprioara care m-a hranit la san, oricat de foame mi-ar fi si oricat de lupoaica m-as simti!
Basca mai apare si Ncioleta Luciu pe sticla cu 3 bebei in burta. Uite domle cum e viata asta, unele cu trei deodata si altele cu niciunul. Tzt, tzt, tzt, berzele astea mai dau si rateuri - scapa cate trei plozi deodata din cioc!
Hai, gata! Trec la treaba ca pierd vremea de pomana daca stau pe baza berzei!
Va pup din mrs!