Silita de imprejurari nu tocmai dintre cele fericite, de o saptamana si ceva ma aflu in Bucuresti. Daca scopul sederii mele aici n-ar fi unul legat de problemele de sanatate ale mamei mele, as putea spune lejer ca ma aflu in concediu. De fapt, eu chiar sunt in concediu, insa de data aceasta cuvantul nu capata tocmai forma pentru care a fost ales.
Cum vremea de afara nu este atat de buna pentru plimbarile in aer liber, sederea mea aici se imparte in doua mari activitati: mersul la spital de doua ori pe zi si trandaveala in pat, in fata laptopului sau a televizorului.
Nu stiu de ce, dupa mersul de dimineata si de seara la spital, ajung acasa foarte obosita. Mai obosita decat daca as fi stat la serviciu 8 ore. Mersul cu tramvaiul ma oboseste cumplit. Parca cineva m-ar pune sa imping la vagoane.
La ceas de seara, capul meu brun de provinciala din sudul Moldovei se iteste temator la ferestrele apartamentului in care stau. Racoarea de dupa arsita zilei imi prinde tare bine, insa privirea imi este obturata de blocul de vis-a-vis. Aoleu Doamne, dar oare constructorii aia nu stiau semnificatia cuvantului distanta? Fara sa vreau si fara sa ma intereseze viata nimanui, privesc involuntar, seara de seara, la ferestrele blocului din fata mea. Multumesc in gand (nu stiu bine cui) ca blocul din fata mea are doar 7 nivele si il masor din ochi cu privirea. O cutie destul de mare, in care salasluiesc suflete la fel ca si mine. Numai ca sufletele astea stau de fiecare data cu spatele catre ferestre. Ma gandesc si nu-mi dau bine seama, dar cred ca asta e pozitia preferata a celor de prin zona aceasta. Nu vad pe nimeni sa-ti tina ca mine capul intre palme si sa incerce sa caute o bucatica de cer. Toata lumea sta incremenita, in fata vreunui calculator sau a unui televizor. Aseara o doamna intindea rufe. Ei bine, pana si dumneai intindea rufele cu spatele catre geam. Mi-am adus aminte atunci de bradutul din fata camerei mele de acasa. Si eu stau tot la bloc, insa acolo, in micul oras din provincie, constructorii cred ca aveau si suflet. Distanta dintre blocuri e rezonabila, ba chiar mai este loc si de cativa copaci sau de cateva flori. Cred ca sunt si aici locuri din acestea, dar oare, la cei care stau la etajele superioare nu s-a gandit nimeni?
In minte cu imaginea doamnei care intindea rufe, peste care incerca sa se aseze imaginea cu bradutul, topai plina de elan la balconul celeilalte camere, in speranta ca acolo voi reusi sa ma bucur de alta priveliste. Plina de entuziasm, imi pregatesc bine locul si incerc sa-mi lansez privirea. Din pacate aruncatura nu bate destul de mult, pentru ca se opreste la doar cativa metri, in niste balcoane ale unor blocuri cu 10 etaje. Ufff!!! Imi schimonosesc chipul, asisderea unei fetite careia i s-a stricat papusa. Si in dezamagirea totala, un zgomotma facu sa tresar. Un gugustiuc, pleostit de sete sau poate de foame, incerca sa-mi atraga atentia. Capul i se rotea asemenea unei jucarii, iar ochisorii ma priveau de parca mi-ar fi citit dezamagirea. L-am privit atent si am inteles atunci ca poate, nu e totul pierdut. Atata vreme cat el e liber, fiecare dintre noi mai are inca o sansa sa vada cerul. Mi-am lasat atunci trupul sa curga in singurul fotoliu de pe balcon, iar cand am ridicat privirea, chipul mi s-a luminat asemenea lunii pline. Gasisem in sfarsit oaza mea de liniste: cerul pe care-l priveam dintr-un fotoliu, ascuns intr-un balcon de la etajul 8 al unui bloc din Bucuresti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu