Calatoresc pentru ca ma tem de timp. E singurul lucru de care ma tem
(evident, dupa frica de Dumnezeu, ca toti cei care cred in El) si
singurul lucru care ma impinge de la spate sa plec spre necunoscut.
Imi place sa plec fara o destinatie anume, fara o tinta precisa, sa ma
urc in tren sau in masina si sa-mi cumpar in ultima clipa biletul sau sa
virez neplanificat catre o detinatie, manata de instinct.
De ce fug
de timp? Poate din cauza faptului ca simt ca nu-mi ajunge atat cat as
vrea eu sa-mi ajunga. Sau pentru ca am sentimentul ca intr-o buna zi,
timpul se va opri in loc, fara ca lucrul acesta sa fie precedat de vreun
avertisment, exact la fel cum iau eu virajele catre necunoscut.
Gandindu-ma la asta, poate egoist din punctul de vedere al unora (de
care insa nu-mi prea pasa pentru ca fiecare om e setat cu si pe
timpul lui), plec catre o lume necunoscuta, la fel ca un planor luat de vant care aterizeaza neanuntat in curtea unui satean.
Si-n pelegrinarile acestea ale mele, pe uscat de cele mai multe ori,
pentru ca marea e ceva pe care m-as teme s-o calc in picioare, am ajuns
in locuri in care simteam ca sufletul imi mai trecuse aldatad’ pe acolo,
iar simtirile mele parca inviau la intalnirea cu fiecare fir de
aer pe care il respiram cu narile largite.
O secunda doar imi
trebuia ca sa stiu ca am mai fost pe acolo, o viata de om ca sa nu-ti
poti the seama de asta, o clipire si-o adiere de vant indeajuns ca sa
pot simti ca am trait in acele locuri.
Picioarele ma conduceau,
fara insa ca mintea sa-mi poata reactiona, catre colturi de strazi sau
catre poteci batute de vreme. Doar sufletul imi era ghid si nu-mi era
frica nici un moment ca m-ar duce in locuri saracite de emotii. Ma
opream ca un somnambul trezit din somn, intr-o intretaiere de drumuri,
iar acolo, in mijlocul strazii, eram doar un praf de stele in bataie de
vant, insa cu trairi ce treceau dincolo de peretii caselor care ma
inconjurau. Stiam pe de rost, cu ochii inchisi, toate zidurile pe
langa care treceam, iar mainile mi se prelingeau peste ele. Era atat de
limpede ca mai fusesem acolo, poate intr-o viata sau chiar mai multe,
iar zidurile acelea poate imi purtau inca zambetele sau lacrimile. Le
iubeam asa cum nu stiu daca se poate descrie in cuvinte.
Ciudat e
insa faptul ca din locurile acestea in care eu am trait, nu-mi aduc
aminte decat de existenta lor si a mea in ele, insa de persoanele pe
care le-am iubit sau pe care le-am urat nu-mi aduc aminte nimic, nici
macar pret de o rasuflare. Inclin sa cred ca asta e pavaza lui Dumnezeu
in fata sufletului meu care s-ar sfasia de durere daca si-ar aduce
aminte de cei dragi din alte vieti si din alte locuri. N-as vrea sa cred
ca am penetrat scutul si acesta este raspunsul trairilor si aducerilor
mele aminte.
As vrea sa cred doar ca sunt intr-o ciontinua cautare,
de locuri dragi si de amintiri pe care sufletul meu le-a pierdut pe drum
iar acum incearca sa le regaseasca.
Calatoresc pentru ca ma tem de timp…mi-e teama ca nu-mi va ajunge ca sa-mi traiesc existentele anterioare.
P.S. Particip cu aceasta postare la concursul organizat aici, asa ca orice la like la comentariul meu este bine venit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu