Doctorii-oameni

Incep prin a intra direct in problema si anume o gonartroza de care mama sufera de vreo cativa ani incoace. Boala aceasta a facut din mama mea un om aproape imobilizat, cu miscari extrem de reduse si cu dureri aproape insuportabile. Pentru cei care n-au auzit inca de aceasta boala, gonartroza inseamna mai exact faptul ca acel cartilaj dintre oasele genunchiului a disparut, iar oasele se misca efectiv unul pe celalalt.

Sa nu credeti ca in tot acest timp am stat degeaba…tratamentele mamei, vizitele la doctori si multele incercari cu fel si fel de solutii mai vechi sau mai nou aparute au mancat atat timpul, cat si banii nostri. In cele din urma, niciun tratament nu a mai avut nici macar o farama de efect.

Prin urmare, am inceput sa mergem la alti doctori din alte orase, respectiv Bucuresti si Iasi. Toti medicii, fara nicio exceptie mi-au spus ca mama are nevoie de o artroplastie, respectiv o operatie prin care i se implanteaza o proteza de genunchi. Speriata de sistemul de stat romanesc, am inceput sa trimit mail-uri la toate clinicile pe care le-am gasit pe internet, pentru a ma interesa de toate detaliile pe care le presupune o astfel de interventie. Am primit raspunsuri de la unele clinici, iar de la altele nu. Dumnezeu a vrut ca, din toate raspunsurile pe care le-am primit, unul sa ma atraga intr-un fel anume. Nu stiu de ce, dar medicul care-mi scrisese avea un stil anume, acela prin care medicul stie sa-si apropie pacientul. Ma scuzati domnilor doctori, dar multora dintre dumneavoastra le lipseste asa ceva. In paranteza fie spus, nu cu mult timp inainte, am avut o experienta traumatizanta la un spital din Iasi. Se spune ca la pomul laudat sa nu te duci cu sacul. Ei bine, exact asa este. Dar aceasta este o alta poveste.

Dupa o suta de intrebari pe care i le-am adresat acestui medic (uneori ma intreb cum de a avut atata putere sa reziste la ele) am decis ca e timpul sa ne vedem. Adica mama trebuia consultata de dumnealui. Plecat, ajuns, asteptat 2 minute. In momentul in care a sosit, am stiut din prima clipa ca dumnealui este, chiar daca nu-l vazusem niciodata pana atunci. Calm, cu zambetul pe buze si incredibil de rabdator, a consultat-o pe mama si verdictul deja asteptat a venit: artroplastie cat mai curand posibil. Apoi ne-a explicat toate avantajele acestei interventii, dar si complicatiile care pot aparea. Ei…multe informatii…teama cat casa…frica cat cuprinde…iata si indecizia mea si a mamei de a se opera cat mai curand. Cred ca asta ni s-a citit pe fete, pentru ca domnul doctor ne-a dat timp de gandire si de decizie. Care n-au durat decat cateva zile. Atata timp cat sa-i mai trimit vreo treizeci de intrebari pe mail, iar dumnealui sa-mi raspunda la fiecare dintre ele. Uneori aveam senzatia ca aceste lucruri nu sunt reale.

Pe 31 iulie 2013 am plecat la Bucuresti. Destinatia a fost Spitalul de Urgente Floreasca. Teama de reactia de respingere a bucurestenilor amplifica teama interventiei chirurgicale. Sirenele salvarilor sunau fara incetare, oamenii buluc, aglomeratie cat cuprinde si iata-ne si pe noi angrenate in aceasta lume efervescenta. Interventia chirurgicala a avut loc in data de 1 august 2013. La 8,15 atunci cand am ajuns la spital, mama era deja in sala de operatii. Au fost cele mai lungi 4 ore din viata mea. Aveam senzatia ca usa salii de operatii nu se va mai deschide niciodata. Minunea s-a intamplat la ora 11,45 iar mama era intr-o stare absolut perfecta. Nu-mi venea sa cred ca nu avea nici un simptom pe care il au pacientii dupa o anestezie. Dupa nici 24 de ore, mama a putut sa stea pe picioarele ei, sprijinita pe un cadru. Au urmate zilele de spitalizare aferente unei astfel de interventii, iar pe 12 august 2013 am ajuns acasa. Mama se simte bine, va incepe recuperarea motorie la un centru specializat, va merge fara sprijin si nu va mai avea dureri.

La doua zile dupa interventie, am primit un mesaj. Era un mesaj din partea domnului doctor prin care ne transmitea inca o data ceea ce trebuia sa facem in continuare. Pai cum asa? Doctorii nu-si uita pacientii dupa ce acestia se externeaza? Ei bine, se pare ca doctorii-oameni nu fac asta. Doctorii-oameni au sentimente, au inima si au creier. Doctorii-oameni nu pun pe primul plan banii si avantajele pe care le pot obtine ei, ci siguranta si evolutia pacientilor lor. Doctorii-oameni zambesc sincer si zambetul acela iti da incredere totala in ei. Doctorii-oameni sunt insa atat de rari, incat uneori am senzatia ca trebuie clonati. Doctorii-oameni sunt acei medici pe care pacientii ii iubesc ca pe copiii lor. Doctorii-oameni sunt acei oameni in fata carora ma inclin si catre care pleaca tot respectul meu.

Si pentru ca si doctorii-oameni trebuie sa poarte un nume, acestia se numesc domnul doctor Andrei Ioan Bogdan si domnul conferentiar Gheorghe Popescu.

Le multumesc pe aceasta cale si doctorilor Gican Vlad, doamnei doctor anestezist Popa, kinetoterapeutului, colectivului de asistente si de infirmiere ai Sectiei I de Ortopedie de la Spitalul de Urgente Floreasca.

Va multumesc ca existati!