calatoriaperfecta.ro al cincilea articol

Al cincilea articol publicat pe www.calatoriaperfecta.ro

Mancarea din Maroc…bogatia Regilor!

Claudia povesteste…

     Și pentru că dacă ajungi într-o țară și nu guști din preparatele tradiționale de acolo e ca și cum nici nu ți-ai fi plimbat pașii prin acele locuri, Marocul îți oferă atâtea arome, încât ai putea lejer să crezi că te-ai plimbat prin mai multe țări deodată.

    Combinațiile de mirodenii, puternic aromatizate cu fructe uscate dulci sau puțin acrișoare, cușcuș-ul omniprezent în toate felurile principale, carnea de miel idolatrizată de marocani și gătită într-un fel în care nimeni nu va mai putea s-o facă vreodată, salatele de legume cu sosuri ale căror rețete le știu doar ei sunt încununate cu incredibilul tajine gătit în vase de lut care se aseamănă cu niște cutii surpriză care vin la masă cu capacul deasupra, lăsându-te să descoperi, asemenea unui copil, ceea ce se află înăuntru.  Nicăieri în lumea asta nu am mâncat atâta șofran, niciodată nu voi mai experimenta în alt loc delicoasele costițe de miel de pe care carnea se desprindea de parcă ar fi fost certată cu oasele, pe niciunde mă voi plimba nu voi mai savura de la prima înghiţitură până la ultima, fiecare bucățică de fruct uscat, ascuns ca o perlă după boabele de cușcuș.

    Mesele principale ale marocanilor încep cu o salată care este așezată pe un platou imens. Fiecare legumă este tăiată atent, în fâșii înguste, pe marginea unui platou rotund uriaș, iar ție nu-ți rămâne decât să le combini în farfurie după bunul plac. Astfel, ai de ales între roșii, castraveți, boabe de porumb, salata verde, varză, măsline, cartofi fierți, morcov pe care le poți combina cu paste sau cu felii de ou fiert, dar acestea din urmă sunt doar opționale. Ideea acestei salate cred că are la rădăcini principiul după care se ghidează francezii atunci când se gândesc la sănătatea și silueta lor și anume acela că pentru o viață sănătoasă mesele trebuie să înceapă cu salate. Nu știu însă dacă marocanii păstrează această tradiție doar prin prisma fostei colonii franceze sau din aceleași principii cu locuitorii Franței.

   Am mâncat în Maroc supă de linte gătită după o rețetă clasică, dar al cărei gust te făcea să crezi că au anumite ingrediente pe care le țin secrete. Celebra ciorbă marocană – harira în care lintea, năutul, măslinele și bucățile de carne de vită dansau în pași mărunți și repezi era menită parcă să te facă să nu mănânci doar o portie, ci să ceri iar și iar, devenind dependent/a de această zeamă absolut delicioasă.

    Fiecare masă principală conține neapărat tajine. Acest fel de mâncare este felul tradițional marocan și conține carne de miel, capră sau pește într-o combinație mirobolantă cu legume diverse. Gătit în vasul cu același nume, tajine conține neapărat șofran, nucșoară, scorțișoară, tumeric, coriandru, cuișoare, chimen, mentă, coajă de lămîie și piper. Și cum parcă toate aceste mirodenii nu ar fi fost de ajuns, tajinele este încununat apoteotic de arome de ghimbir și de usturoi. Așezate atent, drămăluite din ochi și din buricele degetelor, toate aceste mirodenii îți încântă gusturile și papilele gustative delicat și nu agresiv, așa cum ai fi tentat să crezi atunci când auzi înșiruirea nesfărșită de mai devreme. Tajinele ți se înfățișează la masă acoperit cu capacul țuguiat al vasului în care a fost gătit, asemenea unei fete care se sfiește să se arate toată la prima înfățișare, lăsându-te să-l descoperi sub forma unui vulcan, acoperit cu legume gătite, sub care găsești cușcuș din abundență, iar în locul lavei descoperi acea carne condimentată și înmiresmată cu toate aromele pământului. Poate nu întâmplător Dumnezeu i-a cadorisit pe marocani cu toate aceste condimente…nimic nu e întâmplător și ar fi fost păcat ca toate aceste minunății să se piardă în preparate mediocre.

  Și de parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, în Maroc am mâncat cel mai bun pui cu alune de pe pământ. Ingredientul secret al acestui fel de mâncare este harissa, un sos extrem de iute care este pus și suplimentar pentru cei care sunt destul de curajoși să-l încerce. Pentru cei mai puțin curajoși, mierea și scorțișoara mai atenuează din iuțeala sosului harissa. Alunele, curmalele și migdalele prăjite, alături de mentă (nelipsită din felurile de mâncare) și scorțișoară fac din pui un adevărat păun al bucătoriei marocane.

   Despre dulciuri se pot spune multe, iar dacă acestea m-au marcat pe mine, o nemâncătoare de dulce, trebuie să știți că au fost cu adevărat impresionante. Chebakia, o combinație dumnezeiască de miere, migdale și susan și-a întipărit gustul în amintirile mele, așa cum gustul biscuiților fekkas în care apa de flori de portocale și feniculul creează mariajul perfect, mi-a rămas adânc înfipt în papilele gustative.

   Am fost surpinsă să văd în unele locuri că mâncarea este adusă în platouri imense purtate pe cap. Era ca și cum omul acela care o purta era, pentru câteva secunde, un rege. Ținuta lor impunătoare, coroana regală cu mâncare marocană și farmecul locurilor în care serveam masa, mi s-au întipărit în minte și în suflet pentru mult timp de-aici încolo. Oamenii locurilor divinizau și apreciau mâncarea ca pe un dar al Divinității, iar purtarea ei pe care, asemenea unei coroane regale era gestul suprem pe care cineva îl poate face în fața hranei aducătoare de viață.

    N-ar fi fost păcat să pângărești asemenea minuni cu furculițe și cuțite? Mărturisesc faptul că, la început timid, apoi din ce în ce mai curajos, am prins bucățile de mâncare între degete. Am simțit moliciunea ingredientelor și textura fibrelor de carne și m-am bucurat de fiecare înghițitură asemenea unui copil care experimentează pentru prima dată în viață un fel de mâncare.

   Ceaiul de mentă, băutura specific marocană sau whisky-ul berber, așa cum le plăcea lor să zică, încununa fiecare masă cu mult succes, înlocuind perfect alocoolul cu care noi suntem obișnuiți. Poate doar bărbații mai oftau pe ascuns uneori, după paharul cu ceai de mentă, pentru ca la finalul unei astfel de mese, erau nevoiți să se dreagă cu ceai.

calatoriaperfecta.ro al patrulea articol

Al patrulea articol publicat pe www.calatoriaperfecta.ro

Claudia continua povestile despre Maroc

     Şi pentru ca pentru unii Africa înseamnă deşert, Marocul mi-a oferit posibilitatea de a-mi plimba paşii prin nisipul ridicat de vânt ca de o mână neştiută şi nevăzută, asemenea unei fete Morgana, menită parcă să te atragă şi mai mult în mrejele ei.

   Deşert…nisip…clădiri din pământ roşiatic…vânt…câteva urme de verdeată şi din nou deşert, nisip şi vânt…o lume parcă uitată de vreme şi de absolut tot ceea ce înseamnă civilizaţie. Ai senzaţia că, parcă la comanda cuiva, timpul s-a oprit în loc, iar trecerea vremii a rămas doar un sentiment pe care doar cei din afara acestor locuri îl cunosc. Pământ călcat de mii de ani de berberi şi de cămile, răstălmăcit uneori printre tălpile tenişilor sau sandalelor turiştilor de parcă ar fi vrut să le citească, asemenea unei ghicitori în palmă, pe unde au mai umblat şi ce locuri au mai văzut.

  Acoperită de un sal, reuşeam să văd în zare câteva ziduri din pământ roşu care păreau lipsite de viaţă, asemănându-se cu nişte case părăsite după un asediu al cotropitorilor. Aveam să aflu că locul acesta se numeşte Ait-Ben-Haddou, iar în spatele zidurilor există viaţă. Asezări construite din acelaşi pământ roşu, în care oamenii şi caprele trăiau deopotrivă, fără nicio urmă de condiţii cu care noi suntem obişnuiţi şi de care ne plângem mai toată ziua. De pe înălţimea zidurilor am reuşit să privim în spate deşertul. Am înţeles atunci de ce oamenii aceia sunt bogaţi fără ca măcar în viaţa lor să le fi trecut prin cap asta. Pe metereze, deasupra pământurilor roşii şi al nisipurilor mişcate de vânt, te simţeai stăpânul incontestabil al lumii. Era ca şi cum atingeai cu o mână cerul iar cu picioarele stăpâneai pământul.

           

   Nimic din sărăcia locurilor nu m-a mai frapat, pentru că ştiam deja că oamenii aceia erau cu mult mai bogaţi decât noi. În suflete purtau puritatea unei lumi neatinse de ură, iar în faţă li se aşeza la picioare întinderea fără margini. Poate și de aceea fețele oamenilor de acolo erau mereu zâmbitoare. Nu ai fi citit pe dungile brazdate pe față asemenea dunelor de nisip pe care vântul le construia la câțiva pași de ei nici o dezamăgire referitoare la viața pe care o duc. Aceasta era pentru ei normalitatea…trăirea…viața liniștită pe care și-o duceau departe de răutățile lumii. Clipele de liniște le erau din când în când sparte de glasurile și blițurile turiștilor gălăgioși și curioși să le intre în case. Nu păreau deranjați de asta, dimpotrivă, păreau a fi obsnuiți, urmărindu-te cu privirea asemnenea unui părinte ce-și privește copilul care mai face încă o poznă. Îngăduitori…zâmbitori..așteptând parcă secundele mult mai încet decât noi…aceștia sunt oamenii locului pe care parcă Dumnezeu i-a așezat special acolo.

  Acolo, deasupra măreţiei sale Sahara, puteai simţi cum poţi să cucereşti o imensitate fără ca măcar să faci ceva. Era de ajuns să îţi deschizi sufletul şi dintr-o privire ageră, să reuşeşti s-o cucereşti cu o singură clipire. Am mai înţeles atunci de ce locul mai purta numele de Poarta Deşertului. Era un prag imaginar pe care dacă reuşeai să-l treci puteai deveni unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. Fără bani sau podoabe, fără ranguri înalte şi fără grija zilei de mâine. Singura bogăţie pe care nu ţi-o putea lua nimeni era accea pe care o ascundeai în suflet. Tot atunci am mai înțeles că, pentru a fi bogat, nu trebuie neapărat să vorbești sau să te faci auzit. Ouarzazate care în traducere liberă înseamnă fără sunet își merita de deplin numele și faima. Era un loc în care tăcerea însemna cu adevărat aur.

  Ameţită parcă de aerul berber şi de whisky-ul marocan care însemna întotdeauna ceai de mentă, am ajuns dintr-o lume de vis într-o lume de film. În pas alert, pentru că se apropia ora închiderii, am păşit în Studiourile Atlas, acolo unde s-au turnat filme ca „Gladiatorul”, “Giuvaerul Nilului”, „Isus din Nazareth”, „Asterix şi Obelix- misiunea Cleopatra” şi „Alexandru cel Mare”. Ei bine, puteaui găsi aici regi, faraoni, Orașe ca Mecca sau Ierusalim, împreună și nedespărțite de nimic.

  Hollywood-ul Marocului ți se întindea la picioare ademenindu-te să te pozezi în piscina Cleopatrei sau cu Ierusalimul în palmă. Un amestec poate greu de înțeles pentru neaveniți și amatori, cu mii de semne de întrebare asupra alegerii acestei locații drept scena atâtor filme celebre. Poate figurația ieftină…cine știe…sau poate pentru că așa trebuia să fie. Pur și simplu locul acesta plin de soare i-a atras pe regizori ca un magnet iar sărăcia locurilor a devenit emblematică pentru bogăâia pe care el o ascundea și pe care nu oricine putea s-o vadă. Acolo, printre statuile de carton și de ghips, mi-am adus aminte de visul meu de o viață: acela de a ajunge la adevăratele piramide. Și cum nimic nu-i întâmplător în lumea aceasta, Marocul avea să mă aducă mai aproape cu un pas de îndeplinirea visului meu de fostă soție de faraon într-o viață anterioară.

Claudia este una dintre colaboratoarele calatoriaperfecta.ro, povesteste grozav de frumos si a promis sa vina curand cu povesti din Egipt de la piramide. Povestile ei le regasiti aici.

calatoriaperfecta.ro al treilea articol publicat

Al treilea articol publicat pe www.calatoriaperfecta.ro

Claudia povesteste…

“Continuând peregrinările mele prin Maroc, a venit ziua în care am ajuns la Agadir…

     Există în lume locuri în care simți și știi că trebuie să te întorci, după ce le-ai văzut prima dată. E ca și cum ai fi lăsat ceva acolo și ar trebui să te întorci să recuperezi acel lucru. Locurile acestea sunt lăsate astfel de Dumnezeu încât să îţi fie mereu dor de ele, ca de un părinte pe care nu l-ai văzut o bună bucată de timp.

        

Continuând peregrinările mele prin Maroc, a venit ziua în care am ajuns la Agadir. Ce-ar putea fi mai frumos, după ce îţi plimbi paşii prin nisipul fierbinte al Deşertului Sahara, decât să îţi laşi gleznele mângâiate de apa Oceanului Atlantic? Și dacă mai punem la socoteală și faptul că avea să fie prima întâlnire cu această imensitate, nerăbdarea se subînțelege de la sine.

  Ajunși în Agadir, nu am mai avut răbdare până a doua zi pentru a ajunge la Ocean. Și deși era trecut de ora ceaiului de după amiază, am pornit la pas spre vuietul care parcă deja ne striga către el. Orașul era destul de aerisit, în sensul în care n-am regăsit absolut deloc aglomerația străduțelor din Marrakech și nici măcar forfota specifică marilor aglomerări urbane. Am trecut în pas alert pe lângă un liceu și un parc și am observat în grabă că parcă nici gălăgia adolescentină nu e aceeași cu cea de pe continentul european. Cred că dacă cineva m-ar pune să descriu Agadirul în două cuvinte, nu m-aș gândi foarte mult până să pronunț ocean și liniște.

  Vuietul Oceanului se auzea din ce în ce mai pregnant, de parcă ar fi bătut orologiul unei zile care tocmai stătea să se încheie. Era ca o chemare la rugăciune și la închinare în fața unei imensități pe care mintea omenească e prea mică să-l poată înțelege vreodată. Ciudat e că, chiar dacă eram la pas alert, ni se părea că nu mai ajungem la el. Vuietul se auzea deja din toate părțile, parcă din dorința de a te păcăli că el e pretutindeni și trebuia să depui efort până să-l găsești cu adevărat. Era ca și cum ar fi cerut să-i aduci o ofrandă înainte să-l vezi. Recunosc că am bătut aiurea câteva străduțe, poate pentru că așa trebuia sau poate pentru că eram prea dornici să ajungem la el.

  Brusc în fața ochilor ne-a apărut imensitatea. Era ca o oglindă pe care Dumnezeu o așezase pe nisip pentru a se putea oglindi în ea. În soarele care stătea nerăbdător să apună, am zărit câteva licăriri albăstrui ale unor ochi pe care nu oricărui muritor îi este dat să-i vadă. Doar câteva scări ne mai despărțeau, dar picioarele îmi erau blocate, respirația uitase de mult să-mi umfle pieptul, iar creierul refuza să execute comenzi. Era aproape imposibil să te miști în fața unei asemenea întinderi de apă. De câte ori în viață îți este dat să vezi o asemenea minuni? De câte vieți ai avea nevoie să te poți sătura de o astfel de creație? De ce astfel de bucurii sunt atât de mult așteptate și de dorite?

   Trezită ca dintr-un vis de câteva strigăte de copii, m-am pomenit deja pe scările care dădeau către plajă, aproape de nisipul care avea să-mi gâdile tălpile cu finețea unor mâini de copil și moliciunea unei flori de orhidee. Nisipul acela mă primise să-l calc, fără să-mi ceară nimic în schimb, sau poate deja plătisem fără să știu, cu câteva respirații pe care i le oferisem fără măcar să mi le ceară. Ajunsă la malul Oceanului, m-am lăsat cuprinsă de el, ca și cum l-aș fi căutat o viață întreagă iar acum îi aparțineam. Mi-a învăluit gleznele, poate puțin mai rece decât m-aș fi așteptat, iar în secunda următoare s-a retras. Era ca și cum mi-ar fi furat tălpile pentru câteva secunde și plecase cu ele pentru a citi, asemenea unei ghicitori în palmă, pe unde fusesem și pe unde-mi umblasem pașii. În locul lui, a rămas un nisip ud, care te ademenea să pășești mai în larg, pentru a-l căuta și a-l chema din nou la mal. Era o bună strategie, pentru că în clipele ce aveau să urmeze, el s-a întors din nou la mal. Nu era aceeași fremătare dute-vino pe care o simțisem la malul mării. Imensitatea aceasta se retrăgea preț de câteva sute de metri, pentru ca mai apoi, poate mai repede decât plecase, să revină, mai putenic și mai învolburat. Odată ce mi-a înapoiat tălpile, cu următorul val mi-a furat sufletul. Știam că trebuie să se întoarcă pentru a mi-l da înapoi, după ce avea să-și satisfacă dorințele curioase de a citi prin lăcașurile ascunse ale inimii mele. S-a întors, însă fără a-mi mai înapoia ceva, ca și cum ar fi așteptat de multă vreme să facă asta. L-am privit uimită și am înțeles atunci, la lumina soarelui pe care deja îl înghițise pe jumătate, că mă îndrăgostisem de el…iremediabil și fără măcar să-mi fi propus asta înainte. Îl iubeam și mă abandonasem de bună voie în brațele lui. Ce putea fi mai puternic decât un sentimen născut de la prima notă a vuietului pe care îl cânta pe strune de vânt? Ce-ar fi putut fi mai frumos decât o dragoste născută din fire de nisip și stropi reci de apă? Cum să reziști în fața unei imensități care te aștepta de atâta vreme să-ți soarbă sufletul printre valuri? Îl iubesc…iar mintea uneltește la următoarea întâlnire cu el. Îmi voi cere sufletul înapoi și-mi voi lăsa acolo, drept ofrandă, o parte din ceea ce îi furasem și eu la rându-mi, fără ca el să știe. Îi răpisem o bună bucată din oglindirea secretă a ochilor albaștri. Fusesem cu un pas înaintea lui, iar asta n-o știa decât inima mea, pe care el mi-o lăsase întreagă. Îl voi revedea…iar restul nici măcar nu mai contează. Voi pleca către el fără planuri și fără vise deja întipărite..ca o coală de hârtie dornică să fie scrisă de un penel cu suflet plin de visări. Mă voi întoarce poezie…scrisă de valuri și cântată de ape.”

calatoriaperfecta.ro primul meu articol publicat

Si pentru ca imi place sa scriu, am deosebita placere si onoare ca anumite articole sa mi se publice pe www.calatoriaperfecta.ro
Iata si primul articol

Aveam să mă îndrăgostesc iremediabil de Maroc…

     Am visat timp de doua luni cu ochii deschiși către destinația în care urma să ajung. Zi de zi, fără excepție, cutreieram bloguri, forumuri si site-uri de specialitate, în căutarea acelui lucru neștiut de mine care avea să-mi marcheze zilele de vacanță ce urmau să vină. Zadarnic însă! Cu fiecare rând pe care-l citeam simțeam că mai mult mă îndepărtez de locurile pe care urma să le vizitez.  Timpul a trecut, așteptarea a luat sfârșit și iată-mă cu bagajele făcute, pline de așteptări și speranțe și cu inima pregătită să primească atât cât un om poate visa într-o viață. După escala din Istanbul, zborul spre tărâmul mult visat a durat peste cinci ore, timp în care am căutat să-mi pun ordine și să fac liniște prin cămăruțele sufletului meu.

Piata in Marraketch

      Și iată-mă ajunsă: Marocul parcă mă aștepta, iar eu întârziasem prea mult la întâlnirea cu el. De-ar fi știut cât mă pregătisem pentru asta…de-ar fi cunoscut toate frământările mele…de-ar fi cunoscut măcar o frântură din dragostea pe care i-o purtam fără măcar să-l fi văzut vreodată! Am aterizat în Casablanca, dar prima noapte urma s-o petrecem în Marrakech. Drumul până acolo m-a făcut să văd un tărâm departe de ceea ce visasem eu…locuri aride, zone fără vreo urmă de viață, ici-acolo câte o așezare umană fără prea multe urme de fremătare umană…kilometri întregi de pământ care parcă fusese așezat acolo de Dumnezeu doar ca să aștepte ceva ce nimeni nu putea ghici vreodată. La lăsarea serii, am intrat în oraș, acolo unde, parcă într-o adormire eternă, clădirile începeau să apară, doar că existența lor se petrecea într-o letargie eternă, legănată în razele unui soare mult prea roșiatic și mult prea întârziat la întâlnirea de seară cu Pământul. Acolo, în Marrakech, am avut senzația că soarele iubea mai mult pământul decât într-un alt loc vizitat sau știut de mine până atunci. Poate tocmai și din acest motiv, luminile în clădirile din Marrakech se aprind foarte târziu, uneori dându-ți senzația că electricitatea nu a ajuns încă acolo.

      Într-o atmosferă caldă și roșie în același timp, la fel ca pământul binecuvântat, am intrat în orașul care avea să mă uimească în zilele următoare, prin contrastele pe care avea să mi le dezvăluie, dar și prin aromele pe care le-am închis adânc în suflet și pe care le voi păstra o viață întreagă. Departe de puținele clădiri pe care le văzusem pe pământurile aride, au început să mi se perinde prin fața ochilor clădiri pe care dacă vroiam să le văd până în vârf, trebuia să-mi dau capul ușor pe spate, oameni de toate felurile, îmbrăcați în port specific marocan sau la patru ace, parcă decupați din revistele de modă, pomi încărcați cu fructe exotice, grădini uimitoare și un freamăt continuu pe care aveam să mi-l întipăresc pe visele mele, precum un tatuaj. Aveam să descopăr în zilele următoare faptul că Marrakech-ul este un oraș al contrastelor, un oraș în care pe lângă palate, moschei și hoteluri luxoase existau și oameni care mergeau pe măgari, oameni care făceau câțiva bani din mersul pe cămilă sau din fotografiatul lor, oameni care găteau în stradă și mai ales, oameni care vindeau absolut orice bucățică de fier pe care o găseau în casă. Aveam să descopăr că nici măcar unul dintre visele pe care mi le făcusem timp de două luni nu semăna cu realitatea. Aveam să descopăr că Marocul trebuie trăit cu inima și iubit cu sufletul. Aveam să trăiesc poate, cele mai minunate clipe din viață alături de prietenii pe care mi i-am făcut acolo. Aveam să mă îndrăgostesc iremediabil de Maroc, de Marrakech, de Casablanca, de Ouarzazate, de Agadir și de tot ceea ce înseamnă el: mâncare tradițională, oameni deschiși și binevoitori, locuri unice prin peisajele pe care le întipăreau pe retină, arome ascunse multor muritori, trăiri lăuntrice și mai ales sentimente pe care le poți purta în suflet până la ultima suflare.

Și dacă v-am făcut curioși, voi continua.

Semnat: de meserie călător.

Claudia este o călătoare ca noi și ca voi. Inspirata și pasionata, cu har de povestitor, o sa va impartaseasca din impresiile ei aici pe calatoriaperfecta.ro