Mancarea din Maroc…bogatia Regilor!
Claudia povesteste…
Și pentru că dacă ajungi într-o țară și nu guști din preparatele tradiționale de acolo e ca și cum nici nu ți-ai fi plimbat pașii prin acele locuri, Marocul îți oferă atâtea arome, încât ai putea lejer să crezi că te-ai plimbat prin mai multe țări deodată.
Combinațiile de mirodenii, puternic aromatizate cu fructe uscate dulci sau puțin acrișoare, cușcuș-ul omniprezent în toate felurile principale, carnea de miel idolatrizată de marocani și gătită într-un fel în care nimeni nu va mai putea s-o facă vreodată, salatele de legume cu sosuri ale căror rețete le știu doar ei sunt încununate cu incredibilul tajine gătit în vase de lut care se aseamănă cu niște cutii surpriză care vin la masă cu capacul deasupra, lăsându-te să descoperi, asemenea unui copil, ceea ce se află înăuntru. Nicăieri în lumea asta nu am mâncat atâta șofran, niciodată nu voi mai experimenta în alt loc delicoasele costițe de miel de pe care carnea se desprindea de parcă ar fi fost certată cu oasele, pe niciunde mă voi plimba nu voi mai savura de la prima înghiţitură până la ultima, fiecare bucățică de fruct uscat, ascuns ca o perlă după boabele de cușcuș.
Mesele principale ale marocanilor încep cu o salată care este așezată pe un platou imens. Fiecare legumă este tăiată atent, în fâșii înguste, pe marginea unui platou rotund uriaș, iar ție nu-ți rămâne decât să le combini în farfurie după bunul plac. Astfel, ai de ales între roșii, castraveți, boabe de porumb, salata verde, varză, măsline, cartofi fierți, morcov pe care le poți combina cu paste sau cu felii de ou fiert, dar acestea din urmă sunt doar opționale. Ideea acestei salate cred că are la rădăcini principiul după care se ghidează francezii atunci când se gândesc la sănătatea și silueta lor și anume acela că pentru o viață sănătoasă mesele trebuie să înceapă cu salate. Nu știu însă dacă marocanii păstrează această tradiție doar prin prisma fostei colonii franceze sau din aceleași principii cu locuitorii Franței.
Am mâncat în Maroc supă de linte gătită după o rețetă clasică, dar al cărei gust te făcea să crezi că au anumite ingrediente pe care le țin secrete. Celebra ciorbă marocană – harira în care lintea, năutul, măslinele și bucățile de carne de vită dansau în pași mărunți și repezi era menită parcă să te facă să nu mănânci doar o portie, ci să ceri iar și iar, devenind dependent/a de această zeamă absolut delicioasă.
Fiecare masă principală conține neapărat tajine. Acest fel de mâncare este felul tradițional marocan și conține carne de miel, capră sau pește într-o combinație mirobolantă cu legume diverse. Gătit în vasul cu același nume, tajine conține neapărat șofran, nucșoară, scorțișoară, tumeric, coriandru, cuișoare, chimen, mentă, coajă de lămîie și piper. Și cum parcă toate aceste mirodenii nu ar fi fost de ajuns, tajinele este încununat apoteotic de arome de ghimbir și de usturoi. Așezate atent, drămăluite din ochi și din buricele degetelor, toate aceste mirodenii îți încântă gusturile și papilele gustative delicat și nu agresiv, așa cum ai fi tentat să crezi atunci când auzi înșiruirea nesfărșită de mai devreme. Tajinele ți se înfățișează la masă acoperit cu capacul țuguiat al vasului în care a fost gătit, asemenea unei fete care se sfiește să se arate toată la prima înfățișare, lăsându-te să-l descoperi sub forma unui vulcan, acoperit cu legume gătite, sub care găsești cușcuș din abundență, iar în locul lavei descoperi acea carne condimentată și înmiresmată cu toate aromele pământului. Poate nu întâmplător Dumnezeu i-a cadorisit pe marocani cu toate aceste condimente…nimic nu e întâmplător și ar fi fost păcat ca toate aceste minunății să se piardă în preparate mediocre.
Și de parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, în Maroc am mâncat cel mai bun pui cu alune de pe pământ. Ingredientul secret al acestui fel de mâncare este harissa, un sos extrem de iute care este pus și suplimentar pentru cei care sunt destul de curajoși să-l încerce. Pentru cei mai puțin curajoși, mierea și scorțișoara mai atenuează din iuțeala sosului harissa. Alunele, curmalele și migdalele prăjite, alături de mentă (nelipsită din felurile de mâncare) și scorțișoară fac din pui un adevărat păun al bucătoriei marocane.
Despre dulciuri se pot spune multe, iar dacă acestea m-au marcat pe mine, o nemâncătoare de dulce, trebuie să știți că au fost cu adevărat impresionante. Chebakia, o combinație dumnezeiască de miere, migdale și susan și-a întipărit gustul în amintirile mele, așa cum gustul biscuiților fekkas în care apa de flori de portocale și feniculul creează mariajul perfect, mi-a rămas adânc înfipt în papilele gustative.
Am fost surpinsă să văd în unele locuri că mâncarea este adusă în platouri imense purtate pe cap. Era ca și cum omul acela care o purta era, pentru câteva secunde, un rege. Ținuta lor impunătoare, coroana regală cu mâncare marocană și farmecul locurilor în care serveam masa, mi s-au întipărit în minte și în suflet pentru mult timp de-aici încolo. Oamenii locurilor divinizau și apreciau mâncarea ca pe un dar al Divinității, iar purtarea ei pe care, asemenea unei coroane regale era gestul suprem pe care cineva îl poate face în fața hranei aducătoare de viață.
N-ar fi fost păcat să pângărești asemenea minuni cu furculițe și cuțite? Mărturisesc faptul că, la început timid, apoi din ce în ce mai curajos, am prins bucățile de mâncare între degete. Am simțit moliciunea ingredientelor și textura fibrelor de carne și m-am bucurat de fiecare înghițitură asemenea unui copil care experimentează pentru prima dată în viață un fel de mâncare.
Ceaiul de mentă, băutura specific marocană sau whisky-ul berber, așa cum le plăcea lor să zică, încununa fiecare masă cu mult succes, înlocuind perfect alocoolul cu care noi suntem obișnuiți. Poate doar bărbații mai oftau pe ascuns uneori, după paharul cu ceai de mentă, pentru ca la finalul unei astfel de mese, erau nevoiți să se dreagă cu ceai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu