Nutrivita, calea spre sanatate

Toata viata am avut regretul ca nu am putut sa folosesc un anumit cuvant pentru a ma descrie: SLABA. Nu am fost niciodata slaba, dar asta nu m-a impiedicat sa fac lucruri pe care persoanele slabe le pot face. Trebuie insa sa recunosc ca atunci cand vine caldura, lucrurile zboara mai greu de pe mine decat de pe o silfida, iar bluzele si rochiile cu maneci sunt ceva obisnuit in garderoba mea. Ei...as vrea sa port si eu rochii fara maneci si fuste pana la genunchi, dar aspectul meu mai corpolent nu e intotdeauna pe gustul meu, prin urmare nici pe gustul celor din jur. Si cum s-au inventat oglinzile, obisnuiesc sa ma uit mai intai in ele inainte de a iesi pe strada. Norocul meu, altfel cine stie ce mai iesea.

Cunosc toate dietele si curele de slabire, asa cum cunosc si toate frustrarile la care esti supus atunci cand iesi la terasa cu prietenii si tu mananci o salata de varza si bei o apa plata, in timp ce ei se desfata cu mici la gratar si deserturi ciocolatoase. 
Ei, gata cu supele de varza, cu ceaiurile de slabit, cu pastilele la care se face reclama ieftina, cu flacoanele cu solutie miraculoasa care te slabesc peste noapte. Gata cu minciunile si cu banii aruncati in vant! Gata cu reclamele fotoshopate in care le vezi pe unele slabind dupa ce erau cat ecranul!

Dar cum si persoanele corpolente trebuie sa traiasca si sa se bucure de viata, Nutrivita s-a gandit sa scoata pe piata niste produse dietetice si bio menite sa-ti faca viata roz, sa mananci si sa slabesti.

Si-ar fi imaginat cineva ca si persoanele cu greutate pot manca batoane cu ciocolata si batoane cu caramel fara sa atraga oprobiul public si fara sa stea cu teama ca se pot ingrasa? Slabire cu batoane din ciocolata? Da! Se poate, deoarece doua astfel de batoane inlocuiesc o masa si contin doar 236 Kcal. 

Ei...dar ce-ati spune de un baton din ciocolata si inima de pralina? Vi se pare imposibil? Deloc adevarat, pentru ca si in acest caz, poti inlocui o masa cu doua batoane si consumi doar 235 Kcal.

Multumesc Gerlinea, pentru ca va ganditi si la noi, cei nu tocmai silfizi, dar atat de napastuiti de soarta!

Si daca inca nu v-ati convins, trebuie sa va spun si despre produsele Gerble. Puteti alege dintre batoanele cu smochine, biscuitii cu susan, biscuitii cu portocale, biscuitii cu lapte sau chiar cerealele cu cacao, numai bune pentru un mic dejun sanatos. Frica de ingrasare? ZERO! Frica de a manca bun fara sa excluzi posibilitatea de a te ingrasa? Nula! Produsele de la Gerble sunt dietetice., deoarece au continut redus de zahar si sunt destinate chiar si persoanelor cu intoleranta la gluten.

Si pentru tot am adus aminte despre persoanele care au intoleranta la gluten, simt ca nu pot respira daca nu va spun si despre Gerble No Gluten. 
Biscuitii glazurati sau biscuitii cu pepite de ciocolata, madlenele cu lamaie si mini-checurile, painea cu fibre si fursecurile cu cacao va stau la dispozitie sa le mancati fara teama de alergie sau de ingrasare.

 

Puteti servi toate aceste bunatati la o ceasca de cafea sau la un ceai. Dar si pentru ca indulcitul ceaiului sau al cafelei este o mare problema pentru noi cei corpolenti, indulcitorul natural Stevia ne va scapa de stres, pentru ca ne putem indulci bauturile dupa placul si pofta inimii. Si daca sunteti maestri in arta culinara, ei bine, va puteti indulci cu ea si prajiturile si chiar gemurile si dulceturile la care de obicei avem interzis.

Recomandarea mea este sa facem si putin sport, pentru ca o slabire armonioasa inseamna si miscare. Prin slabitul fara miscare nu facem altceva decat sa pierdem si muschi si tesut adipos. Insa, avem nevoie de muschi, asa ca slabitul cu sport este cel mai indicat. Prin urmare, adio tesut adipos, bun venit muschiuleti! Fie ca mergeti pe bicicleta sau la plimbare, in ritm mai alert, fie ca jucati tenis sau inotati,  fie ca alergati pe munte sau mergeti la sala de fitness, veti simti nevoia de energizante. Nimic mai simplu cu Isostar care va ofera programe in functie de sportul practicat.

Haideti dragi prieteni grasuti, sa ne folosim de aceste produse pe care suntem norocosi ca le putem gasi si sa ne vedem la sfarsitul verii cu kilograme mai putine, mai zvelti si mai plini de energie.
Personal am inceput deja programul de slabire si am reusit sa ma debarasez de 1/3 din surplusul de greutate. Imi dau intalnire cu voi pe la toamna pentru a va spune cum am reusit sa ma debarasez si de celelalte 2/3 din surplusul meu de greutate.
Mult succes tututor!

Compania DDD - Veni, vidi, vici gandacii de bucatarie

A fi sau a nu fi gandac, aceasta-i intrebarea.

Daca as intra in mintea unui gandac, poate ca stomacul ar fi organul decizional si as trai cu gandul ca fuga scapa turma. Cine nu si-ar dori sa manance gratis si sa o zbugheasca instantaneu atunci cand cineva apare prin preajma?

Generatia care a trait pe vremea regimului comunist a fost marcata de aceste lighioane cu picioare subtiri si burti pline care intrau prin cele mai mici gauri ale dulapurilor din bucatarie si-si faceau cuib oriunde oamenii reuseau sa agoniseasca ceva. Cine nu-si aduce aminte cate solutii cautam impotriva lor si cat de rezistenti erau in fata tuturor prafurilor si lichidelor pe care le incercam pentru exterminarea speciei? Cine nu are repulsie si acum cand isi aduce aminte cum lighioanele ieseau din punga cu faina din care vroiai sa-i faci copilului tau o clatita? Si cine nu-i uraste si acum atunci cand isi aduce aminte cum isi faceau cuib in coltucul de paine pe care-l obtineai cu greu pe o cartela?

Se vede insa treaba ca acesti gandaci de bucatarie nu stiu sa traiasca in democratie si considera ca in continuare se pot ascunde prin colturile bucatariei mele. Zilele trecute am zarit in coltul bufetului de bucatarie un exemplar de gandac de bucatarie de toata frumusetea (daca se poate spune asa). Toate cosmarurile mele s-au reactivat si toata ura pe care o nutresc fata de ei s-a transformat in dorinta de a le extermina specia. Ei bine, au trait excelent pe vremea in care noi traiam rau. A sosit insa si vremea schimbarii si cum roata se invarte intotdeauna, a venit momentul razbunarii.

Si pentru ca razbunarea trebuia sa poarte un nume, acesta se numeste Compania DDD. Cei de aici s-au gandit la absolut tot ce trebuie facut pentru ca gandacii de bucatarie sa fie exterminati. Completarea simpla a unei cereri de estimare sau un scurt apel la 0219662 reprezinta drumul catre fericire. Vizita celor de la Compania DDD va fi ultimul drum al gandacilor in casa dumneavoastra. Serviciile Companiei DDD sunt garantate de detinerea certificatelor ISO 9001, ISO 14001 si de Autorizatiile emise de DSP, DSV si Politie. Am sunat, au actionat, au exterminat...un veni, vidi, vici al Companiei DDD.

A fi sau a nu fi gandac...daca ar avea creier, ar fugi cat ai spune DDD!

Karla - magazinul in care m-am indragostit de o rochie

Nu stiu altele cum sunt, dar eu imi gasesc foarte greu rochii. Indiferent daca le caut pentru o petrecere, pentru mers la teatru sau pentru birou, rochiile se incapataneaza fie sa-mi vina, fie sa devina imposibil de achizitionat. Asadar, pe oriunde merg, incerc sa-mi achizitionez cate o rochie, misiune imposibila de cele mai multe ori, din motivele enuntate.
De ce unii se incapataneaza sa faca rochii doar pentru fetele care mananca scobitori si de ce cei care au inspirata idee sa creeze rochii si pentru femeile care mai si mananca in viata asta, le pun pe eticheta un pret de aproape sa lesini daca nu e cineva prin preajma sa te sustina?
Iata insa ca duminica Floriilor mi-a adus si mie un cadou si anume un link catre un magazin in care m-am indragostit iremediabil de o rochie. Dar nu ca m-am indragostit asa, usor, ca intr-o iubire de primavara, m-am indragostit definitiv de o rochie aceasta si trebuie s-o fac sa fie a mea.

Am intrat pe site-ul magazinului si m-am dus tinta spre rochii Karla.ro pentru ca ardeam de nerabdare sa vad ce modele au. Dar ce-mi vad ochii? O multime de rochii tronau pe pagina, care de care mai ochioase, mai vaporoase si mai imposibil de crezut ca poate exista asa ceva. M-am plimbat printre ele si parca le si simteam fosnetul printre degete, am inchis ochii si m-am gandit ca deja probez cel putin vreo 5 dintre ele.
Ehe, dar cum sufletu-mi zburda ca un fluturas printre flori, ochii mi-au cazut pe aceasta rochie iar aripile mi s-au lipit de petalele ei. Iremediabil m-am indragostit de ea si nu cred ca ceva m-ar mai putea face sa n-o iubesc.
Si pentru ca ma gandesc ca niste oameni inteligenti si sensibili au lucrat atat la rochii cat si la site, am gasit aici marimi si pentru fetele care mananca mai rar, dar si pentru cele care mananca in fiecare zi :) Ei, dar pentru ca asta poate ca nu era de ajuns,trebuie sa spun ca preturile acestor rochii bat absolut orice concurenta. Sa gasesti o rochie la preturi pornind de la 39,99 lei pare de necrezut pentru majoritatea dintre noi. Ei bine, pe Karla.ro se poate! Intrati pe site-ul Karla.ro si-o sa va convingeti ca gasiti aici rochii pentru absolut toate gusturile si pentru toate mofturile. Modelel si culorile va vor face activitatea de accesorizare foarte facila si dupa placul fiecareia. Fie ca o sa alegeti o rochie deasupra genunchiului, pana la genunchi sau ceva mai lunga, neagra, alba, in combinatie, rosie, roz, indigo, albastra sau grena, cu siguranta veti fi satisfacute de model si de pretul extraordinar pentru rochia pe care o veti alege.
Si iata cum o femeie poate deveni fericita spontan si chiar din fololiul de acasa, pentru ca si-a gasit o rochie potrivita atat ca masura, dar si ca pret si ca model.
Felicitari, Karla.ro!

Doctorii-oameni

Incep prin a intra direct in problema si anume o gonartroza de care mama sufera de vreo cativa ani incoace. Boala aceasta a facut din mama mea un om aproape imobilizat, cu miscari extrem de reduse si cu dureri aproape insuportabile. Pentru cei care n-au auzit inca de aceasta boala, gonartroza inseamna mai exact faptul ca acel cartilaj dintre oasele genunchiului a disparut, iar oasele se misca efectiv unul pe celalalt.

Sa nu credeti ca in tot acest timp am stat degeaba…tratamentele mamei, vizitele la doctori si multele incercari cu fel si fel de solutii mai vechi sau mai nou aparute au mancat atat timpul, cat si banii nostri. In cele din urma, niciun tratament nu a mai avut nici macar o farama de efect.

Prin urmare, am inceput sa mergem la alti doctori din alte orase, respectiv Bucuresti si Iasi. Toti medicii, fara nicio exceptie mi-au spus ca mama are nevoie de o artroplastie, respectiv o operatie prin care i se implanteaza o proteza de genunchi. Speriata de sistemul de stat romanesc, am inceput sa trimit mail-uri la toate clinicile pe care le-am gasit pe internet, pentru a ma interesa de toate detaliile pe care le presupune o astfel de interventie. Am primit raspunsuri de la unele clinici, iar de la altele nu. Dumnezeu a vrut ca, din toate raspunsurile pe care le-am primit, unul sa ma atraga intr-un fel anume. Nu stiu de ce, dar medicul care-mi scrisese avea un stil anume, acela prin care medicul stie sa-si apropie pacientul. Ma scuzati domnilor doctori, dar multora dintre dumneavoastra le lipseste asa ceva. In paranteza fie spus, nu cu mult timp inainte, am avut o experienta traumatizanta la un spital din Iasi. Se spune ca la pomul laudat sa nu te duci cu sacul. Ei bine, exact asa este. Dar aceasta este o alta poveste.

Dupa o suta de intrebari pe care i le-am adresat acestui medic (uneori ma intreb cum de a avut atata putere sa reziste la ele) am decis ca e timpul sa ne vedem. Adica mama trebuia consultata de dumnealui. Plecat, ajuns, asteptat 2 minute. In momentul in care a sosit, am stiut din prima clipa ca dumnealui este, chiar daca nu-l vazusem niciodata pana atunci. Calm, cu zambetul pe buze si incredibil de rabdator, a consultat-o pe mama si verdictul deja asteptat a venit: artroplastie cat mai curand posibil. Apoi ne-a explicat toate avantajele acestei interventii, dar si complicatiile care pot aparea. Ei…multe informatii…teama cat casa…frica cat cuprinde…iata si indecizia mea si a mamei de a se opera cat mai curand. Cred ca asta ni s-a citit pe fete, pentru ca domnul doctor ne-a dat timp de gandire si de decizie. Care n-au durat decat cateva zile. Atata timp cat sa-i mai trimit vreo treizeci de intrebari pe mail, iar dumnealui sa-mi raspunda la fiecare dintre ele. Uneori aveam senzatia ca aceste lucruri nu sunt reale.

Pe 31 iulie 2013 am plecat la Bucuresti. Destinatia a fost Spitalul de Urgente Floreasca. Teama de reactia de respingere a bucurestenilor amplifica teama interventiei chirurgicale. Sirenele salvarilor sunau fara incetare, oamenii buluc, aglomeratie cat cuprinde si iata-ne si pe noi angrenate in aceasta lume efervescenta. Interventia chirurgicala a avut loc in data de 1 august 2013. La 8,15 atunci cand am ajuns la spital, mama era deja in sala de operatii. Au fost cele mai lungi 4 ore din viata mea. Aveam senzatia ca usa salii de operatii nu se va mai deschide niciodata. Minunea s-a intamplat la ora 11,45 iar mama era intr-o stare absolut perfecta. Nu-mi venea sa cred ca nu avea nici un simptom pe care il au pacientii dupa o anestezie. Dupa nici 24 de ore, mama a putut sa stea pe picioarele ei, sprijinita pe un cadru. Au urmate zilele de spitalizare aferente unei astfel de interventii, iar pe 12 august 2013 am ajuns acasa. Mama se simte bine, va incepe recuperarea motorie la un centru specializat, va merge fara sprijin si nu va mai avea dureri.

La doua zile dupa interventie, am primit un mesaj. Era un mesaj din partea domnului doctor prin care ne transmitea inca o data ceea ce trebuia sa facem in continuare. Pai cum asa? Doctorii nu-si uita pacientii dupa ce acestia se externeaza? Ei bine, se pare ca doctorii-oameni nu fac asta. Doctorii-oameni au sentimente, au inima si au creier. Doctorii-oameni nu pun pe primul plan banii si avantajele pe care le pot obtine ei, ci siguranta si evolutia pacientilor lor. Doctorii-oameni zambesc sincer si zambetul acela iti da incredere totala in ei. Doctorii-oameni sunt insa atat de rari, incat uneori am senzatia ca trebuie clonati. Doctorii-oameni sunt acei medici pe care pacientii ii iubesc ca pe copiii lor. Doctorii-oameni sunt acei oameni in fata carora ma inclin si catre care pleaca tot respectul meu.

Si pentru ca si doctorii-oameni trebuie sa poarte un nume, acestia se numesc domnul doctor Andrei Ioan Bogdan si domnul conferentiar Gheorghe Popescu.

Le multumesc pe aceasta cale si doctorilor Gican Vlad, doamnei doctor anestezist Popa, kinetoterapeutului, colectivului de asistente si de infirmiere ai Sectiei I de Ortopedie de la Spitalul de Urgente Floreasca.

Va multumesc ca existati!

Bucurestiul vazut de la etajul 8

Silita de imprejurari nu tocmai dintre cele fericite, de o saptamana si ceva ma aflu in Bucuresti. Daca scopul sederii mele aici n-ar fi unul legat de problemele de sanatate ale mamei mele, as putea spune lejer ca ma aflu in concediu. De fapt, eu chiar sunt in concediu, insa de data aceasta cuvantul nu capata tocmai forma pentru care a fost ales.
Cum vremea de afara nu este atat de buna pentru plimbarile in aer liber, sederea mea aici se imparte in doua mari activitati: mersul la spital de doua ori pe zi si trandaveala in pat, in fata laptopului sau a televizorului.
Nu stiu de ce, dupa mersul de dimineata si de seara la spital, ajung acasa foarte obosita. Mai obosita decat daca as fi stat la serviciu 8 ore. Mersul cu tramvaiul ma oboseste cumplit. Parca cineva m-ar pune sa imping la vagoane.
La ceas de seara, capul meu brun de provinciala din sudul Moldovei se iteste temator la ferestrele apartamentului in care stau. Racoarea de dupa arsita zilei imi prinde tare bine, insa privirea imi este obturata de blocul de vis-a-vis. Aoleu Doamne, dar oare constructorii aia nu stiau semnificatia cuvantului distanta? Fara sa vreau si fara sa ma intereseze viata nimanui, privesc involuntar, seara de seara, la ferestrele blocului din fata mea. Multumesc in gand (nu stiu bine cui) ca blocul din fata mea are doar 7 nivele si il masor din ochi cu privirea. O cutie destul de mare, in care salasluiesc suflete la fel ca si mine. Numai ca sufletele astea stau de fiecare data cu spatele catre ferestre. Ma gandesc si nu-mi dau bine seama, dar cred ca asta e pozitia preferata a celor de prin zona aceasta. Nu vad pe nimeni sa-ti tina ca mine capul intre palme si sa incerce sa caute o bucatica de cer. Toata lumea sta incremenita, in fata vreunui calculator sau a unui televizor. Aseara o doamna intindea rufe. Ei bine, pana si dumneai intindea rufele cu spatele catre geam. Mi-am adus aminte atunci de bradutul din fata camerei mele de acasa. Si eu stau tot la bloc, insa acolo, in micul oras din provincie, constructorii cred ca aveau si suflet. Distanta dintre blocuri e rezonabila, ba chiar mai este loc si de cativa copaci sau de cateva flori. Cred ca sunt si aici locuri din acestea, dar oare, la cei care stau la etajele superioare nu s-a gandit nimeni?
In minte cu imaginea doamnei care intindea rufe, peste care incerca sa se aseze imaginea cu bradutul, topai plina de elan la balconul celeilalte camere, in speranta ca acolo voi reusi sa ma bucur de alta priveliste. Plina de entuziasm, imi pregatesc bine locul si incerc sa-mi lansez privirea. Din pacate aruncatura nu bate destul de mult, pentru ca se opreste la doar cativa metri, in niste balcoane ale unor blocuri cu 10 etaje. Ufff!!! Imi schimonosesc chipul, asisderea unei fetite careia i s-a stricat papusa. Si in dezamagirea totala, un zgomotma facu sa tresar. Un gugustiuc, pleostit de sete sau poate de foame, incerca sa-mi atraga atentia. Capul i se rotea asemenea unei jucarii, iar ochisorii ma priveau de parca mi-ar fi citit dezamagirea. L-am privit atent si am inteles atunci ca poate, nu e totul pierdut. Atata vreme cat el e liber, fiecare dintre noi mai are inca o sansa sa vada cerul. Mi-am lasat atunci trupul sa curga in singurul fotoliu de pe balcon, iar cand am ridicat privirea, chipul mi s-a luminat asemenea lunii pline. Gasisem in sfarsit oaza mea de liniste: cerul pe care-l priveam dintr-un fotoliu, ascuns intr-un balcon de la etajul 8 al unui bloc din Bucuresti.

De ce imi place sa calatoresc

Calatoresc pentru ca ma tem de timp. E singurul lucru de care ma tem (evident, dupa frica de Dumnezeu, ca toti cei care cred in El) si singurul lucru care ma impinge de la spate sa plec spre necunoscut.
Imi place sa plec fara o destinatie anume, fara o tinta precisa, sa ma urc in tren sau in masina si sa-mi cumpar in ultima clipa biletul sau sa virez neplanificat catre o detinatie, manata de instinct.
De ce fug de timp? Poate din cauza faptului ca simt ca nu-mi ajunge atat cat as vrea eu sa-mi ajunga. Sau pentru ca am sentimentul ca intr-o buna zi, timpul se va opri in loc, fara ca lucrul acesta sa fie precedat de vreun avertisment, exact la fel cum iau eu virajele catre necunoscut.
Gandindu-ma la asta, poate egoist din punctul de vedere al unora (de care insa nu-mi prea pasa pentru ca fiecare om e setat cu si pe timpul lui), plec catre o lume necunoscuta, la fel ca un planor luat de vant care aterizeaza neanuntat in curtea unui satean.
Si-n pelegrinarile acestea ale mele, pe uscat de cele mai multe ori, pentru ca marea e ceva pe care m-as teme s-o calc in picioare, am ajuns in locuri in care simteam ca sufletul imi mai trecuse aldatad’ pe acolo, iar simtirile mele parca inviau la intalnirea cu fiecare fir de aer pe care il respiram cu narile largite.
O secunda doar imi trebuia ca sa stiu ca am mai fost pe acolo, o viata de om ca sa nu-ti poti the seama de asta, o clipire si-o adiere de vant indeajuns ca sa pot simti ca am trait in acele locuri.
Picioarele ma conduceau, fara insa ca mintea sa-mi poata reactiona, catre colturi de strazi sau catre poteci batute de vreme. Doar sufletul imi era ghid si nu-mi era frica nici un moment ca m-ar duce in locuri saracite de emotii. Ma opream ca un somnambul trezit din somn, intr-o intretaiere de drumuri, iar acolo, in mijlocul strazii, eram doar un praf de stele in bataie de vant, insa cu trairi ce treceau dincolo de peretii caselor care ma inconjurau. Stiam pe de rost, cu ochii inchisi, toate zidurile pe langa care treceam, iar mainile mi se prelingeau peste ele. Era atat de limpede ca mai fusesem acolo, poate intr-o viata sau chiar mai multe, iar zidurile acelea poate imi purtau inca zambetele sau lacrimile. Le iubeam asa cum nu stiu daca se poate descrie in cuvinte.
Ciudat e insa faptul ca din locurile acestea in care eu am trait, nu-mi aduc aminte decat de existenta lor si a mea in ele, insa de persoanele pe care le-am iubit sau pe care le-am urat nu-mi aduc aminte nimic, nici macar pret de o rasuflare. Inclin sa cred ca asta e pavaza lui Dumnezeu in fata sufletului meu care s-ar sfasia de durere daca si-ar aduce aminte de cei dragi din alte vieti si din alte locuri. N-as vrea sa cred ca am penetrat scutul si acesta este raspunsul trairilor si aducerilor mele aminte.
As vrea sa cred doar ca sunt intr-o ciontinua cautare, de locuri dragi si de amintiri pe care sufletul meu le-a pierdut pe drum iar acum incearca sa le regaseasca.
Calatoresc pentru ca ma tem de timp…mi-e teama ca nu-mi va ajunge ca sa-mi traiesc existentele anterioare.
P.S. Particip cu aceasta postare la concursul organizat aici, asa ca orice la like la comentariul meu este bine venit.

Doua biciclete...

Doua biciclete…
Imi aduc aminte de zilele copilariei…aveam 9 ani si am primit in dar, de ziua, mea, o bicicleta rosie. Aveam sentimente diferite vis-a-vis de acel cadou…pe de o parte eram exaltata ca primisem in dar asa ceva…pe de alta parte, eram ingrozita: habar nu aveam sa merg cu bicicleta. Aveam insa sa cunosc o mare dragoste la acea varsta si anume pedalatul…oh, Doamne…a fost atat de greu…de la juliturile in genunchi, pana la cazaturile in tufisurile din fata blocului si la hohotele de ras ale copiilor de pe strada. Insa eforturile au meritat pe deplin…ceea ce avea sa urmeze mi-a ramas si-mi va ramane intiparit in minte pentru toata viata. Nu voi puta uita ca, cel care ma invatase sa merg pe bicicleta, cel care avusese atata rabdare cu mine, cel care ma sustinea de subtiori cu o mana si cu cealalta incerca sa stabileasca un echilibru, cel care ma ridica atunci cand cadeam si cel care imi stergea de pe obraz lacrimile atunci cand copiii hohoteau, mi-a aratat adevarata dragoste pentru o plimbare cu bicicleta. Tatal meu (caci despre el este vorba) a reusit sa ma faca sa-mi infrunt toate temerile si sa trec peste toate obstacolele…peste toate durerile si supararile si mai presus de asta, sa ma faca sa-mi doresc ca, in fiecare dupa amiaza, sa ne plimbam in doi. Traiam pentru acele dupa amiezi…traiam cu gandul ca acele clipe fericite se apropie…ma trezeam in fiecare dimineata cu gandul la dupa amiaza acelei zile…respiram in aer dragostea pentru plimbarile cu bicicleta, alaturi de tatal meu. Eram atat de fericiti…doi oameni…un tata si o fiica…doua suflete pereche…doua biciclete. in fata ochilor mi se perinda acum toate apusurile de soare pe care le sorbeam din priviri…toate ploile de primavara care miroseau atat de frumos…a reavan si a flori de culoarea liliacului…toate frunzele aurii care imi ramaneau agatate in par in serile de toamna mirosind a fum…
Aud si astazi glasul tatalui meu…vocea care stia sa ma dojeneasca atunci cand greseam si sa ma aline atunci cand imi era greu. Cine-si imagina ca un obiect, neinsufletit la prima vedere, o bicicleta, un obiect fara viata, rece, inert, avea sa insemne atat pentru mine si pentru amintirea celui pe care-l voi pastra vesnic in suflet? Bicicleta aceea rosie, cu nume de cal maiastru s-a dovedit a avea suflet, a emana caldura si bucurie si a intipari pe veci niste amintiri ale unui suflet de copil devenit intre timp matur. Cine-si putea inchipui ca, acea bicicleta rosie ar putea pastra, peste timp, cuvinte nespuse, priviri cu inteles, gesturi parintesti, zambete si lacrimi de copil?
Zilele trecute mi-am luat o bicicleta. E mai mare decat cea pe care o aveam in copilarie, iar culoarea este visinie, semn ca rosul din sufletul meu s-a mai estompat. De ce mi-am luat bicicleta? In fata lumii am spus ca din dorinta de a fce miscare. Insa, motivul este altul. Poate…pentru ca, in inima mea ramasa de copil, inca sper ca, odata cu ea, cel care m-a invatat sa iubesc plimbarile si sa ma bucur de viata, de apusuri, de anotimpuri, cel care m-a invatat sa rad atunci cand din ochi siroiau lacrimi, cel care m-a invatat sa iubesc chiar si ceea ce doare, se va intoarce…
P. S. Articolul este adaptat dupa un articol de-al meu cu care am participat la un concurs.